Vremea și albinele

Dr. Albinel Firescu

Albina, ”mirabila” vietate, a fost tratată cu atenție încă din cele mai vechi timpuri. Sursă permanentă de inspirație în lumea artelor meșteșugite sau din ”cuvinte potrivite”, albina, prin societatea ideală pe care o exemplifică, reprezintă în continuare un element de studiu comparativ.

În antichitate, poetul latin Vergiliu (70-19 î.Hr.), inspirat de albine, transpune în Cântul IV al operei sale despre agricultură ”Georgicele” o imagine a societății stoice. Metope reprezentând daci purtând pe brațe stupi pe care îi aruncau în rândul armatei romane sunt reprezentate chiar pe Columna Traiană. Apoi vorbim despre un întreg bagaj lexical referitor la albine: ”albină\„, ”stup”, ”ceară„, ”urdiniș”, ”miere”, toate provenind dintr-un străvechi fond latin. Toponime sau patronime variate sunt legate de vasta îndeletnicire (albinăritul), pe care o atestă în mod direct (ex: Stupina, Priseaca, Stupărei, Mierea-Birnici, Miericeaua etc) sau prin ocupații conexe (ex: Bîrca – de la bărcuit, prinderea roiurilor ”sălbatice” – sau Boștină, Boștinaru, de la practica retescuirii resturilor de ceară, boștinărit). Mai mult, în cazul Mehedinților, însăși stema județului stă sub semnul albinei.

Toate acestea reliefează amploarea îndeletnicirii, socotită între cele mai nobile, iar din punct de vedere spațio-temporal dar și ca frecvență, constituind de-a dreptul una dintre ramurile economico-agrare cele mai importante.

În aceste condiții, despre albine, viața albinelor, economia stupilor, valențele terapeutice ale produselor apicole ș.a. s-a scris și, probabil, se va mai scrie. Abordarea temei de față, ”Vremea și albinele”, este, însă, una de actualitate stringentă. Îndrăzneala de a sublinia unele fenomene din viața familiilor de albine, în concordanță cu mediul înconjurător, aș putea-o proba din prespectiva unei experiențe de peste un sfert de secol în acest domeniu, experiență și continuitate într-o familie de apicultori de trei generații.

Până acum, cu o oarecare frecvență, din perspectivă tehnică sau literară, s-au făcut mențiuni asupra contițiilor de amplasare (sau deplasare în pastoral) a stupinelor ori, în mod naiv, asupra eventualelor pericole sau dăunători ce primejduiesc viața și activitatea harnicelor viețuitoare (ex: ”Lumină lină”, ”Tâlharul pedepsit” – T. Arghezi sau ”Dintru-nceput ni se cer pentru-albine cămin, loc prielnic / Unde nu intră suflare de vânturi – căci vântul le-oprește / Să îndrumeze spre casă mâncarea – iar oile, iezii / Nu sar zglobi printre flori, unde-n câmp o vițică hoinară / Nu dă jos roua, nici nu culcă în creștere fire de iarbă” – ”Georgice”, Vergiliu).

Îndeobște s-a presupus că cei doi termeni pe care i-am alăturat încă din titlu, pentru a capacita sugestia – vremea și albinele – sunt două elemente constante. Mai precis, nu se vor fi înregistrat modificări semnificative ale condițiilor de bază, iar dacă totuși acestea s-au produs, orizontul de timp a fost suficient de larg încât să permită adaptări. Cunoaștem, de pildă, faptul că tendința albinelor de a-și dezvolta coloniile în plan vertical își are rădăcinile în traversarea epocilor glaciare, când numai grotele ofereau un microclimat mai blând. În perioada presistematizării apicole, coșnițele împletite și lipte cu lut sau buduroaiele din trunchiuri de copac au încercat să imite cât mai fidel condițiile naturale. De asemenea, bolile și dăunătorii sunt aproape inexistenți. Pereții primelor tipuri de stupi sistematici, dubli, având la mijloc un strat de talaș, au un caracter termo-hidrometric, menținând o temperatură și umiditate constante, indiferent de vreme. Cea mai bună măsură în privința tratării albinelor este, în continuare… un cules bun.

Tradiția practicării apiculturii în Oltenia, ca și în întreaga țară, decurge în notă constantă, așa cum atestă și documentele (izvoare istorice) privitoare la activitatea din prejma mănăstirilor sau în variate conjuncturi, fără a întâmpina piedici deosebite.

Ultima jumătate de secol, însă, a adus modificări importante în ceea ce privește organizarea și întreținerea stupinelor. De la practicarea apiculturii pe scară largă, unde putem vorbi de o foarte mare frecvență (aproape fiecare gospodărie întreținea câțiva stupi), s-a făcut trecerea spre sistemul stupinelor mari (organizare intensivă). Pe lângă profitabilitatea stupinelor mari, comparativ cu stupăritul ocazional, la această situație au contribuit și o serie de factori păguboși micului apicultor. Apariția unor boli, cu contagiozitate mare și dificil de tratat (loca americană) sau a unor paraziți feroce (acarianul Varroa) au determinat o mai bună organizare a stupinelor și, în consecință, o mai bună pregătire, chiar specializare, a crescătorilor de albine în scopul menținerii sănătății, viabilității și profitabilității stupinei.

Stupăritul pastoral are, inițial, scopul de a urmări succesiv baza florală (cadru melifer), în funcție de etapele biologice și din dorința de a realiza anumite producții calitative (miere de tei, de floarea soarelui, mentă, zmeură, etc.). Deplasările succesive au adus și unele dezavantaje, cel mai important fiind proliferarea bolilor și paraziților. Dar toate acestea s-au petrecut într-un orizont de timp rezonabil, ceea ce a permis adaptarea și organizarea în vederea păstrării unei note constante.

În prezent, această străveche îndeletnicire cunoaște noi provocări, cele mai importante și definitorii fiind schimbările de mediu. Cele două constante la care m-am referit până acum, ”vremea” și ”albinele”, manifestă o tendință serioasă spre a deveni variabile. Întrebarea ce survine aproape imediat este legată de rolul omului în această conjunctură și de posibilitățile sale de a acționa favorabil. Dacă din punct de vedere al îngrijirii efective (practice), albinele au devenit, în ultima jumătate de secol, dependente de apicultor într-o măsură atât de mare încât existența lor în stare naturală (în afara fermelor) este serios periclitată, ne întrebăm care sunt acțiunile omului în general care au dus la această situație. Răspunsul este multiplu dar cu un singur deznodământ – alterarea mediului natural. Folosirea pesticidelor și a insecticidelor pe scară largă în agricultură, crearea de culturi modificate genetic, dezvoltarea și extinderea rețelelor și de telefonie mobilă, dezvoltarea transporturilor (și nu numai) pe combustibili fosili, exploatarea intensivă a pădurilor și pășunilor, captarea sau poluarea surselor de apă, etc… sunt acțiuni directe ale activității umane care afectează profund, pe de-a rândul, viața albinelor. Însumate, acestea s-au tradus în sfera mediului înconjurător prin alternanța extremelor. Periode îndelungate de secetă, pe arii din ce în ce mai extinse, accentuarea circulației curenților de aer cu furtuni violente, ploi abundente într-un răstimp scurt sau ploi acide, toate acestea sunt elemente cu caracter destructiv sau cel puțin perturbator asupra familiilor de albine.

Din experiența personală dar și în urma consultării mai multor apicultori, am constatat în ultimii 15 ani următoarele:

  • Abundența culesului în funcție de calitate, cantitate și frecvență a scăzut la aproape 50%
  • Scăderea ar fi chiar mai mare dacă am elimina preponderența culesurilor de monocultură (ex: rapiță, floarea-soarelui)
  • Brumele târzii afectează în primăvară (anotimp devenit teoretic) cel mai important cules – salcâmul –
  • Verile toride produc uneori topirea fagurilor în stupi (albinele nu mai reușesc să ventileze suficient)
  • Prelungirea perioadelor de secetă afectează mugurii de rod pentru anii viitori și diminuează drastic sursele de polen (”pâinea albinelor”)
  • Schimbările severe ale vremii, de la un sezon la altul, produc slăbirea familiilor de albine, prin incapacitatea de adaptare la temperaturi, sau roiri excesive, în lipsa unui cules abundent (o încercare de adaptare, sau de migrare a albinelor, sau de înnoire a mătcilor uzate)
  • Prelungirea sezonului cald și folosirea substanțelor chimice produc uzura sau moartea mătcilor, schimbate apoi cu o frecvență mare chiar de către albine
  • Diferențele mari de temperatură de la zi la noapte sau de la o oră la alta surprind frecvent albinele în câmp sau afectează puietul extins la un moment dat, cauzând o mortalitate ridicată, greu de suplinit de către coloniile de albine
  • Lipsa arborilor mari (seculari), folosirea substanțelor chimice și perturbarea undelor electromagnetice produc dezorientarea roiurilor naturale și a albinelor în general
  • Stupăritul pastoral a devenit riscant și are, uneori, numai rolul de întreținere.

Acestea sunt numai câteva din elementele perturbatoare ale vieții albinelor, care decurg în mod direct din modificarea condițiilor de mediu. Apicultorului îi revine dificila misiune de a încerca să repare, pe ici, pe colo, ”de imagine-o fâșie” din răul produs de inconștiența umană. Această peticeală nu va ține însă la nesfârșit, iar dacă semnele alarmante pe care le interpretăm din perspectiva albinelor nu vor produce o trezire generală, consecințele le vom suporta cu toții.


Roi încercând să traverseze iarna stabilit într-un hățiș – 26 octombrie 2019, sat Coșovăț, județul Mehedinți

Stupi acoperiți de zăpadă în perioada înfloririi corcodușilor – 24 martie 2020, sat Coșovăț, județul Mehedinți

Alte articole