Glasul inimii

1
Mi-e dor de tine

Mi-aş fi dorit să mă iubeşti mai mult,
dar cine poate oare să mai ştie,
măsura lacrimei, ce se zbătea demult,
pe coala sidefată de hârtie?

Şi, poate nu ne-ar fi păsat deloc,
dacă, prin iarbă nu creştea uitarea,
dar câmpurile toate luau foc,
când macii îşi schimbau culoarea.

Tu ai plecat departe-n univers,
cu-același tren, ce nu oprea niciunde,
şi Calea sa Lactee avea un singur sens.
Ce bine ar fi fost să te găsesc, dar, unde?

Şi ninge în continu, pe pământ,
de parcă fulgii vin tăcuți, din alte ere,
mi-e dor de tine şi parcă te ascult,
ca lacrima de gheață, în tăcere.

2
Sărutul tău

Rămân cu tine-n gânduri curgătoare,
dar glasul tău, întârzie să vină.
Din noaptea ta, iau vise călătoare…
De ce îmi pleacă stelele, din mână?

Ating însingurată-o frunză tristă,
ca ochii mei, pierduți, în depărtări.
Prin flori târzii, iubirea ta, există,
ca adierea unei dulci chemări.

Hotarul verii, clipa o străbate,
aud, în mine, dorul cum coboară.
Cu pleoapele de umbră, lin, lăsate,
sărutul tău, este o primăvară.

Noi suntem mai aproape de o mare,
ne trec, prin vis, nisipurile fine.
Pe țărmul galben liniștea dispare,
iar pescărușii zboară, în suspine.

Când necuprinsul cerului, ne-atinge,
vin zile neuitate-n urma noastră.
Sub geana lui, doar visul tău, mă strânge,
Să împărțim aceeași zare albastră.

3
Glasul inimii

Voalul serii mă ascunde, ca pe-o floare, în tăcere,
umerii atinși de stele mă-nvață răcoarea nopții.
Lasă vântul, să-ți aducă dorul ca o mângâiere…
Șoapte, cu aripi ușoare, să-ți găsească țărmul vieții.

Când iubirea mea te strigă, pescărușii-n mine zboară,
ca o ederă te caut, printre norii de mătasă.
Mă trezesc atâtea gânduri, glasul tău e o vioară,
universul o aude și în inimă-mi vibrează.

Printre florile de nufăr, eu sunt vara care fuge,
țin amurgul pe genunchi, într-un câmp de iarbă mare.
Tu păstrează-mă, în suflet, pân-la ultima răscruce,
trecând peste orizont, verdele care dispare.

Sunt a ta, eternitate, ești al meu, ca o minune,
tu ești liniștea din mine, și nu vreau s-o las să plece.
Ca o pasăre, iubirea zboară peste-ntreaga lume,
să-ți aducă, dintre zări, glasul inimii, ce plânge.

De ce tremur, când îți scriu, și te simt, ca un suspin?
Ard, în mine, emisfere, din tăcerile albastre.
Îmi pun mâinile, la ochi, să nu văd de unde vin
elegii care plutesc, printre-atâtea mii de astre.

4
Ferestre de lumină

O noapte plânge-n stele, cu vise de argint,
Iar gura mea e arsă, de-o rugăciune vie,
Am sufletul, în palmă, când dorul tău îl simt,
Cum freamătă ca mine, în vara cea târzie.

Sunt pentru tine țărmul, ce își visează marea,
Pe chipul tău, privesc amurgul singuratic.
De ce m-ascund, în tine, acum, când vine seara,
Să ascultăm tăcuți, doar vântul cel sălbatic?

Se scutură-n tăcere, flori albe-ntârziate,
Iar sufletele noastre, se-ntorc, către izvoare,
Stau pietrele pierdute, prin murmurul de ape,
Lumina se răsfrânge, ca lacrima pe-o floare.

Noi am venit, pe lume, trecând, prin foc și apă,
Dar salcia subțire, se-aplecă peste visuri.
Ferestre de lumină, o altă lume-arată,
Când dincolo de noi, sunt alte universuri.

Tu vezi că pleacă vara, dar îți păstrez iubirea,
Prin toamna străvezie, cu ploaia printre nori.
Se duc păsări albastre, s-aducă amintirea,
Acestor valuri albe, ce fremătau, în zori.

5
Peste tăcere…

Peste tăcere, vântul vieții plânge,
Adună nori și-ntunecă amurguri,
Iubirea ta, la pieptul ei, mă strânge,
Iar cerul meu e împărțit de vânturi.

Privirea mea, pătrunde infinitul,
Ascult copaci cu crengile tăiate,
Suspinul lor atinge răsăritul,
Cu aripi de petale sfâșiate.

Văd un destin, ce pleacă la război,
Cu cicatrici, pe lauri și pe arme,
Suntem soldații lui răniți de ploi,
Speranțele sunt tot ce-avem în palme.

Văd chipul florilor de altădată,
Pe fața ta, alunecă surâsul,
În ochii mei o lacrimă de fată,
Își caută în suflet paradisul.

Sunt eu ascunsă printre sălcii,
Și mă-nfășor, în zile care ard,
E visul trist, au înflorit doar macii,
În cerul meu, simt iar parfum de nard.

Ce-i viața mea? Un fluier de țărână,
Din care plânsul zboară în cuvânt,
Cu primăvara ta mă iei de mână,
Să nu mai simt tristețea, pe pământ.

Nu este disponibilă nicio descriere.

Cocuța Obogeanu-Jaqueline

Alte articole