1
REALITĂȚI SECANTE, I

Cuțitul iluziei taie în carnea vie
Religia e fără de triumf;
Cad steaguri oarbe peste poezie…
Doamne, ce mai ai de făcut?

Mă uit în urma mea și plâng;
Câți orbesc fără pledoarie;
Copiii învăță din miezul stârv…
Beția clipei le e marea bucurie?

Politici fără rost, iluzioniști concreți;
Culori investate de deliranți și proști;
Votăm continuu sânge peste ereți
Rămân cei ce vor fi, și foști…

Martire nemargini către absolut
Nici baricadele nu mai au rost…
Trădăm continuu azi fără de trecut,
Privim în van, orice ar fi fost!

2
REALITĂȚI SECANTE, II

Astăzi falșii patrioți
Pun în fiecare sentiment
Glonț după glonț
Noi pierind în iluzii discret

Ei ne ard miezuri de iubire
Și ne jertfesc lacrimile mereu
Ne alungă trufia cea subțire
În scama părerilor de rău…

Astăzi falșii patrioți
Ne închid orbi în casă
Să uităm acum noi toți
Cât e viața de frumoasă

Ei ne ard miezuri de iubire
Și ne alungă din școli și biserici
Ne pun botniță, falsă înzidire
În albul ostentativ plin de frici!

3
EA, PATRIA MEA…

Când tristă e Patria mea
Îngerii merg în taină
La cules de rugăciune
Din lacrimile mamelor

Când tristă e Patria mea
Sfinții coboară din icoane
Să le dea taților nostri
Curaj, dârzenie și arme

Când tristă e Patria mea
Copiii pun pe barricade
Sufletul lor sfânt
Ce pentru viitor arde

Când tristă e Patria mea
Steagul tricolor se înață
Toți avem mereu de Ea,
Patria mea – unică speranță!

4
DUIOS PATRIA PLÂNGEA…

Ce să le las copiilor mei
Mai mult decât eu am mereu
Averea de la străbunici
Pământul, Patria și Dumnezeu!

Dar ei dacă vor voi mai mult să dea
Să jure acum doar pe imima mea:
„Pământul, Patria și Dumnezeu
Nu se vând dintru suflerul tău!”

Copiii mei să vă apărați
Aceste sfinte averi strămoșești
Iubirea pentru mame și tați
Să fiți mândria Țării Românești!

Pășiți vrednici prin porți de dor
Luminați-vă cu iubirea părintească
Că totul e în lume azi trecător
Dar sfântă-i masa cu toți pe acasă!

5
FUGA în POEZIE

Clocotim de noi speranțe
Într-un dor spre absolut
Lăsând lacrimi în balanțe
Talgere ard viitor petrecut!

Mărturisesc și tainic plâng
În fiecare seară la icoane
Și nu mai pot ca să te strâng:
Chipul tău are să se sfarme!

În miezul de dinainte pierdut
Când eu am să fug în poezie
Nu mai știu cum să-ți sărut
Grame de suflet uitate-n terezie!

Și nu mai sunt nici greutăți;
Le port în inima-mi pe toate…
Îmi săruți lacrimi ca alte dăți,
Conturul meu de-a pururi, Singurătate!

6
DOR de POEZIE

Vântul care bate-n poartă
S-a uscat într-un lăcat…
Acum rupt din orice șoaptă
Margini de poet însingurat!

Plouă încet, plouă mărunt,
Focul se-alintă în visări…
Parcă nu vreau să te uit
Nesfârșită-n oarbe depărtări!

Așez un vers pe hârtia albă
Căutând un conținut să suțină…
Dorul de poezie cum scadă
Dacă sufletul arde întru Lumină?!

Am atâtea gânduri în mine
Încât lacrima fi-va mărturisire…
Ferestrele sufletului sunt pline
De dor de dor și de pură iubire?!

7
VÂNĂTORII de ILUZII

Poetul :

… și dacă ochii tăi vor stărui
peste lacrima în rugă
să nu uiți că noi vom fi
când lumea ne alungă
un univers întreg unic:
Iubește-mă, sunt partea ta de Infinit!


Poeta:

… tu crezi că noi vom suferi
ca sfinții în icoane în sihăstrii,
dar nu știi că eu într-o zi
te voi răstigni în dorurile dintâi
și-ți voi spune într-un vers:
Iubitul meu, tu ești întregul Univers!


Poetul :

… noi din lacrimile noastre ne-am născut
când fiecare era altora în dorințe;
am pus tăcerii preț de împrumut
și din metafore am extras suferințe
mai mult decât o trufașă privire în care:
Iubita mea, tu ești răspuns la orice întrebare!

Poeta:

… și dacă lumea nu ne vrea împreună
când razele printre umbre plutesc mărturisitoare edste blânda lună
în care visele noastre se jertfesc
atunci când stelele cad printre stele:
Iubitul meu, tu încă nu știi a mea durere!


Poetul :

… am pus din răni sângele-n poezie
și am sperat ca viața toată
altfel iubirea să ne fie
dulceață de speranță și de șoaptă
când nimeni nu poartă vreo vină:
Iubita mea, tu ești pururi doru-mi de lumină!


Poeta:

… am scris cu lacrimi visele în doi
îndepărtați într-un gând călător
ca vântul care alintă printre ploi
frunzele uscate ce-au căzut ușor
ca să nu împrăștie umbra sub zare:
Iubitul meu, dă-mi din ființa ta, în continuare!


8
CÂINELE

Pe prispa casei privind spre fereastră
Cu ochii lăcrimând către lacătul cel mare
Câinile nu a uitat nicicând de iubirea noastre
Chiar dacă nu ne mai vede pășind prin curte-n continuare!

Mai latră din când în când – în căutare de sens-
Nu-și mai dorește nici dorurile din urmă
Se simte singur, prea singur în Univers,
Fără de prieteni, de trup și de umbra?!

Nu mai are sete nici foame nici lacrimi când
Trece pe drum hoinar prietenul său, domnul Vânt
Și doamna Ploaie îl invită să intre singur în casă…
Ce tristă e viața; singurătatea e chiar o pedeapsă!

Și câinele pe care-l mângâiam altădată
Se uită în genunchi, se roagă la lacată…
Nu-l vede nici ploaia nici vîntul nici gândul…
Dumnezeu o să-l ceară în primul rând pe… dânsul?!

Câinele plin e de răni;
Nu mai are nicio alinare…
Visul lui e plin de întrebări,
Suflet orbit, fără de iertare!

Latră singur a pustiu la lună…
E însângerat în lirice structuri?!
… Orb fără de-o viața prea lungă…
(I-artă, Doamne, câinele! Rogu-Te să-L înduri!!)

9
CÂINELE de pe PRISPĂ

Singur, singur de tot
Tresare la un dangăt de clopot…
Își mângâie amintirile rană cu rană
Nimeni la masă acum nu-l mai cheamă!

Singur, singur și învins
Lacrimile lui n-au margini de vis…
Stă în genunchi și se roagă mereu mereu
Să nu-l alung, să nu-l alung din sufletul meu!

Câinele privește azi în van
Nu de dezlipește de pe prag…
Pune lăbuțele pe lacrimi discrete
Orbește în doruri, e viu în sentimente!

Câinele se uită spre poarta cea veche
Vede doar umbre, umbrele tresar pereche;
Lacătul a ruginit în ruga sufletului care
E mai multă tristețe decât miez de iertare!

Singur, singur de tot
Tresare la un dangăt de clopot…
Își mângâie amintirile rană cu rană
Nimeni la masă acum nu-l mai cheamă!

Singur, singur și învins
Lacrimile lui n-au margini de vis…
Stă în genunchi și se roagă mereu mereu
Să nu-l alung, să nu-l alung din sufletul meu!

  • Constantin ANTON – Trilogia „Casa părintească”, vol.II: „Pe prispa Casei părintești”, Mogoșești-Iași, octombrie 2020
Nu este disponibilă nicio descriere.

Constantin Anton

Alte articole