Dumitru Sârghie-Și, deodată, lemnul crucii trup s-a făcut!

1
SFÂRȘITUL CARE ÎNCEPE
Mitif

îl trăim ca pe o fisură,
care se lărgește imperceptibil
până la surpare…
surdă și oarbă surpare.

ne prăbușim cu zâmbetul pe gură,
cineva cu un nume indefinibil,
adică Răstimpul, cu gesturi primare,
ne lasă fără răsuflare.

paragină sufletească – luminile stinse,
ieșite din ordinea lumii,
ne restrâng dreptul vieții asupra morții,
viața – urcior desfermecat, în lipsa torții…

noaptea ultimelor urme, extatic atinse,
luna deasupra noastră cu ochii mumii,
cuminecătură în fărâme și porții,
Doamne, cum strălucesc, în noaptea haotică, orții…

pentru sfârșitul care începe !

2
GOL INTERIOR
Mitif

E grav bolnav de-un gol interior
Și de un timp încoa’ nu se mai are
Doamne, pe sine în al intimului for –
Poetul e cuprins de disperare…

În gură, simte-un gust de alior,
Lipsit e de voință și vigoare,
În suflet, nu mai are niciun dor
Și, de un timp încoa’, nu se mai are

Doamne, pe sine, în al intimului for…
E-un fel de nemiloasă distanțare
De duhul său, de Eu-i migrator –
Poetul e cuprins de disperare…

E grav bolnav de-un gol interior!

3
Și, deodată, lemnul crucii trup s-a făcut!
Mitif

Alunecam, glissando, din lume, spre Cer,
Purtându-mi, Crucea de lemn pân’ la capăt,
Pe Scara lui Iacov alunecam, în dulce mister,
Și, vai!, era gata-gata piciorul să-mi scapăt…

Alunecam, glissando, din lume, spre Cer,
Pe lespezile surâsului pur, spre Absolut,
Înotam prin azur, luminam stea, prin eter,
Și, deodată, lemnul Crucii trup s-a făcut!

Trupul meu &Trupul Crucii, candide, valsau,
Pe Scara lui Iacov, alunecau tot mai sus,
Inima mea și, Doamne, Inima Crucii pulsau,
În fapt, Doamne, Crucea era însăși Iisus,

Care valsa cu noi, pe Scara lui Iacov!

4
BUNICUL
Mitif

Copiii mei au propriile lor probleme…
din când în când, își amintesc de mine
și își propun să mă viziteze,
dar ei amână, de azi pe mâine, întâlnirea,
crezând că timpul stă pe loc,
ca să-și rezolve, mai întâi, problemele
și apoi să-și aducă aminte, ca prin vis,
adresa locuinței mele…

Dacă îi sun, ei pun telefonul pe silențios,
jurând, în sinea lor, că mă vor apela negreșit,
după ce le vor rezolva problemele
propriilor lor copii.

E o adevărată înlănțuire de probleme,
căci nici ei nu mai știu pe care să le
dezlege mai întâi,
sunt somați că-și vor pierde locurile de muncă,
dacă nu se vor înscrie la partidul de guvernământ
și dacă nu vor lipi afișe cu idolii politici ai zilei…
„Votați Soarele!”, strigă un imbecil la megafon,
din mersul unui Mercedez Ben(z)gos…

Datoriile lor la stat se înmulțesc,
primesc tot felul de notificări și avertismente,
dau dintr-un colț în altul,
își iau inima-n dinți și se predau lumii acestea inumane,
făcându-i toate voile…

Într-o zi, se vor uita în oglindă
și vor constata că au îmbătrânit și ei
și-și vor aminti că, în treacăt, parcă m-au zărit
la o coadă imensă la farmacie…
nu m-au putut distinge clar, aveam masca pe figură
și li s-au părut că sunt prea bătrân,
ca să fiu acela… bătrân, bătrân, neverosimil de bătrân…

Când ajung acasă, extenuați de griji și de probleme,
urmașii lor, nepoții mei, îi vor întreba, siderați:
oare ce mai face bunicul,
mai scrie poezii pentru copii?

5
SENTINȚA SUPREMĂ
Mitif

! toate poemele pe care nu le-am scris încă
mă vor acuza de pruncucidere…
două câte două, ele vor veni în instanță,
fiecare pereche fiind, pe rând, acuzator, martor
și, în ultimă instanță, avocat din oficiu…

până la urmă, cine să mă apere
de propriile mele poeme, dacă nu ele însele?
căci, forțat de împrejurări, eu voi fi nevoit
să le recit în fața judecătorilor și a asistenței,
care, la unison, vor aplauda și delira frenetic…

voi deveni repede eroul instanțelor judecătorești
și singurul poet care va primi sentința supremă:
condamnat la glorie pe viață…!

Cu executare !

6

ÎNSOȚITOAREA DE BORD
Mitif

moartea e ca o însoțitoare de bord,
ziua morții începe odată cu ziua nașterii,
omul poartă moartea cu el de la naștere,
până își dă obștescul sfârșit…

de fapt, scurtimea vieții e compensată
de eternitatea morții,
moartea care se naște odată cu noi
nu moare niciodată.

vai!, se holbează prăpastia la mine,
asumându-și riscul să-mi cunoască
adâncimea gândului…
în fapt, ea vrea să m-atragă în măruntaiele
ei lugubre.

– nu știi să faci și altceva, în afară să plângi?,
îmi fluieră ea, printre dinți, o-ntrebare…

iar eu tac și mă mir că îmi vede lacrimile,
deși plouă năprasnic,
ploaia spălând pata de sânge de alături,
rezultată în urma căderii de pe bicicletă
a unui copil care avea o privighetoare
în buzunar, pe care a strivit-o !

7
DIALOG CU SOLDATUL CÂINELUI
DS MITIF

… pe Strada Independenţei,
soldatul câinelui – în pas de defilare,
cu kalashnikovul ruginit la spate…
– ce hram mai porţi, soldat,
de vreme ce România e complet dezarmată?

– am rămas singuri, poetule, eu şi câinele,
şi ni-i frică, ni-i frică!

– să mergem la un whischey, soldat,
i-am spus,
iar el a zâmbit, stingherit, şi mi-a răspuns:
– ai înnebunit, poetule,
ce-o să zică prefectul că ai băut un whischey,
cu soldatul câinelui?

…atunci, mi-a sărit muştarul şi i-am strigat,
cu mânie literară: mă doare-n cot, ca să ştii,
nu-mi pasă de prefectul tău comunist,
îl desfid, îl urăsc, sunt gata să-i dau peste bot!

– te rog să nu ridici tonul la mine,
îmi spune, aproape umil, soldatul câinelui,
ce rău ţi-am făcut eu, poetule?

– sunt singur soldat şi mi-i frică, mi-i frică,
împrumută-mi câinele,
vreau să fiu poetul câinelui tău…

8

…ca un sărut pe-o frază
Mitif

Din ochii pruncilor noștri, răsare o rază
și ea ni se pogoară în suflet ca un mir,
e semnul cel divin și un sărut pe-o frază,
e o privighetoare pe-un galben trandafir.

Soarele blând, candid, semnalizează,
cu razele-i supreme de eclatant porfir,
un flutur policrom, extatic, delirează,
pe trupul unei flori din vis, de calomfir…

O lacrimă albastră, în ochii mei vibrează,
copil aș vrea să fiu, din nou să mă prefir,
prin lanuri mari de maci, ce sîngerează,
când doru-mi plânge-n cer, ca un zefir…

Chiote de copii, suprem, mă invadează,
ecoul lor se-nalță, departe, în nadir,
zâmbetul lor sublim suav mă-mbrățișează ,
e ca un susur dulce, cântat la un clavir.

Alte articole