Data nașterii: 07/11/1978
Studii: clasele IX-XII Liceul Poștă și Telecomunicații PTTR, actualul Gheorghe Airinei, București
2001-2015: Facultatea Științele Comunicării, Biblioteconomie și Arhive, Universitatea Computense de Madrid

Apariții online:
Revista electronică LED Force-Editura-Noi nu tăiem copacii
Revista electronică Extemporal liric ISBN/2668-5620
Revista Timpul Bruxelles

Alte publicații grupuri literare online: Cenaclul eCreator, România Culturală, Club Editura Rocart, Societatea scriitorilor din România, Cenaclul literar “Diaspora scrie”.

Pe lângă aceste publicații împărtășesc poeziile mele zilnic în diferite grupuri de poezie și literatură online: Dependent de vers, Prietenii revistei “Poezii pentru suflet”, Literatura din călimară, Poezie cu ștaif, Poesis 2020, Cubul de poezie, Cenaclul țara cuvintelor.

*

Am scobit toată noaptea din trupul unui copac doborât o luntre ca să-mi pot duce mai ușor acareturile Dincolo, am așezat flori vii și moarte, frunze plânse de toamna îndelungată a vieții, un mielușel îmi cere îngăduință, dar e ortul meu, e jertfa pe care-o ofer ca să trec Dincolo…

și-am mai luat cu mine iubirea oamenilor care acum zac în morminte surpate, așteptând cuminți sa iasă în clipa de Apoi, o veche busolă învârtește nebună acele în toate direcțiile, e mai pierdută decât mine și mă umblă pe ape negre și tulburi, învolburate, din care răzbat țipetele celor respinși la poarta de Dincolo…

și ea a rătăcit drumul…

un corb își croncăne despărțirea pe umărul meu șubred, îmi țintuiesc ochii înlăcrimați către un răsărit nou, nu-mi mai întorc privirea în spate, spre un decor fumegând, lumea e moartă, moartea îmi suflă în ceafă, e pe urma mea și-mi atinge ușor coasta împrumutată din care am fost zămislită

și ea își cere prețul

am scobit toată noaptea din trupu-mi o luntre ca să mă ducă Dincolo…
dar Dincolo sunt eu, un pribeag umblător prin lumi de aici, de acolo, de nicăieri…

*

Nebunul satului trăia mai mult prin jurul bisericii din pomenile primite de la enoriași. Curăța mormintele în schimbul unui muc de țigară, bătea și scutura covoarele din altar, stingea lumânările aproape arse la slujbe și înmormântări, trăgea clopotul când n-avea cine, într-un cuvânt, nu trăia înspăimântat de viață, ci într-o limpezime fără opintire.

Îl chema Toma, un nume sofisticat, de conotații biblice pentru un om liber. Doar atunci când îți rătăcești mințile, abia atunci poți trăi fără îngrădiri, într-o deplină liniște și armonie.
Lipsa îndatoririlor și a constrângerilor societății, familiei, prietenilor conduce la acea stare de beatitudine, de zbor, dar fără aripi, aici, pe pământ.

Unii copii fugeau de el, alții mai curajoși îl întărâtau, aruncau cu pietre, îl înconjurau într-un ungher și-l îmboldeau cu bețele. Hainele ponosite desprindeau un miros greu, de apăsare, miasmele întregii lumi erau purtate pe ulițe mici, întortocheate și strâmbe.

Sătenii îl primeau pe lângă casă iarna, pe prispă, când poiana puțului era troienită de zăpadă și nu mai putea dormi cu cerul sub cap. Mai aduna vreascuri și cioturi, adăpa animalele, se învârtea prin jurul gospodăriilor nemaiprididind cu sarcinile pentru că uita de la mână până la gura de ce se afla în locul acela și pentru ce venise.

Însă, nu poposea mult într-un loc, îl chema drumul, “parcă l-a tras ața”, șopteau suratele cu colțul basmalei tras peste gură atunci când l-au găsit înțepenit în poiana puțului, cu ochii larg holbați, bulbucați spre un cer sub care își culcase capul.

*

Într-un ritual mnemonic îmi invoc gândurile, imaginile, amintirile și strig: Stăpâne, până când mai pui în oasele-mi fărâmate și doborâte greutatea supraviețuirii, când vei avea bunătatea să-mi dăruiești cheile templului pe care-l voi ridica din mine către ceruri?
Din văpaie mistuitoare, din foame atavică de nou, din distrugerile lumii înalța-voi un tărâm al luminii care să calce terorile nopții.

Șed lângă carnea ruptă și oasele goale, și-n rugă îndrept ochii spre soarele care picură negru peste lume, privesc necunoscutul din jur, asist la moartea umanității în toată splendoarea ei.
Stăpâne, unde este scânteia din care ne-ai plămădit, unde este Iubirea în aceste suflete morbide, unde sunt simțămintele pe acest tărâmul făgăduit?

Aici am aflat doar inși care cred în perfecțiunea lor, fiare care se pun în mișcare cu prima scuturare din somn, cerșetori goi, condamnați la tăcere în mijlocul vacarmului așteptând înființarea unei noi ordini, Stăpâne!
Cu vicii își hrănesc sălbăticia până le bate ceasul cel de pe urmă, își înfășoară cadavrele dezmembrate în giulgiu de hârtie în speranța ca pe locul îngropării să răsară cuvinte.

Doar sufletul mai umblă-n voie întrebându-se: oare, toate acestea sunt imaginații care capătă ființă doar în vis?

*

Se ospătau din carne fragedă, de animal hăituit prin păduri fremătate de urletele fiarelor, ei toți: un vânzător de iluzii așezate într-un șirag de mărgăritare numai bune pentru a fi suflate în ochii orbului care-și întindea mâinile către lumină și primea în schimb bucata de carne arsă, înnegrită de focul interior, “nu o vede, oricum, orbecăie prin viață!”, susura schilodul așezat pe un morman de perne.
I se scurtase drumul în goana către culmile celebrității, acum își purta șchiopătarea mascată, ascunsă sub veșminte strălucitoare, doar toiagul noduros îi trăda beteșugul.
Retras, la margine de el ronțăia delicat pielea răscoaptă a animalului un ins taciturn, cusurgiu; înnegurarea îi săpase șanțuri adânci pe chipul, cândva frumos, însă înăsprit de frigurile existenței.

Strânși în jurul flăcărilor se înfruptau cu lăcomie din prada căzută în capcana pregătită conștiincios, cu gândurile rătăcind cândva la vorbele unui bătran care le povestise că cel care va fi capabil să-l captureze va împărăți viața veșnică.
Mâncau în tăcere, cu capetele plecate, cu speranța că odată devorat Cerberul puteau străbate porțile Infernului într-o continuă Intrare și Ieșire, nicicând întrevedeau că pârleazurile imaginate au fost dărâmate de ei înșiși.

*

În Torah am însemnat, litere magice s-au conturat, i-am dat foc negru pe foc alb unei Bet începător, pana Aleph a primit misiune creatoare a Lumii-Carte nouă și deschizătoare…

din ele altele s-au legat, s-au înmulțit și am ascultat murmure prin peșteri negre, sunete făr’ de înțeles, scrijeliri înșiruite, am dat nume vietății prin Cuvânt de început, iar cuvântul este suma încrengăturilor de penel, strâmbe sau iluminate, preț s-au pus pe capul lor, lauri au încununat citirea, vrajbă mare-au declanșat și iubiri pătimașe scris-am cu sângele meu în caietul nemuririi…

Voi, litere prea ușoare, dar cu atâta încărcătură!, sclavi ne suntem reciproc, ce menire, avut-am, oare, să zburăm din gând pe buze și de-acolo vânt ne poartă spre văzduhul infinit?

Daniela Anton

când fragmente zac pe rafturi
separate dintr-un Tot,
dintr-a Lumii-Carte veche,
unde toate nici n-au fost?

Alte articole