Aurelia Oancă-Vioara verde

1
ABIA TE NAȘTI…

Un strigăt de durere și o cumplită luptă
Se dau într-o ființă cu nume sfânt de mamă,
Un țipăt viu se-aude într-o tăcere ruptă
Dar care-anunță viața, din veșnicii o cheamă.

Din spațiul cosmic timpul coboară pe pământ,
Și cu bagheta-i face volute peste noi,
Din pruncul mic răsare puternic jurământ,
Care unește viața în îmulțiri cu doi.

La tâmplele ce poartă un chip necunoscut.

Într-un buchet de vise aduni dragi amintiri
Iar peste chip se plimbă mici riduri de tristețe
O lacrimă se varsă ducând cu ea iubiri
Ce te-au lăsat iar singur, pătruns de bătrânețe!

În zbor de clipe scurte în goană anii trec,
Te îngrozește gândul c-abia tu te-ai născut,
Și printre vise albe deja ninsori petrec

2
DIN VEȘNICIA TIMPULUI

Din veșnicia timpului aleg
Un plic pe care scrie: primăvară,
Cu ea la braț prin lume să alerg
Și să-mi croiesc o haină mai ușoară,

Dintr-o mătase de azur ce poate
Să mai cuprindă norii jucăuși,
Dar și cu flori și frunze verzi brodate
Și poate și fundițe de păpuși.

În inimă să-mi pună macii roșii
Iat la urechi cercei de ghiocei,
La tâmple nu vreau albul care moșii
Îl poartă mândri ca de obicei.

Aș vrea să stau pe câmpul primăverii
O veșnicie, dar oricât aș vrea,
Pe umeri s-au lăsat sacii poverii
Ce tremură încet și-n vocea mea.

Dar voi ascunde-n suflet primăvara
Și îi voi da din sâni de flori să bea,
Câte un strop, apoi când vine seara
Voi mai culege-n gând câte o stea!

3
LĂSAȚI-MI ȚARA

Nu uitați! Aceasta-i țara noastră!
Nu o prădați! Strămoșii vor veni!
Plecați de-aici! Nu este casa voastră,
Și niciodată nu vă vom primi!

Sunt regele pădurii care plânge,
Sub drujba voastră de călăi hapsâni,
Din trupul ei se scurge verde sânge
Și plânsul ei va naște-n rădăcini,

Un jurământ ce va culca dușmanul
Cu fața la pământ, ca brazii ei,
Lăsați pădurea, apele și neamul,
Să își zidească viața printre stei,

Și dintr-o stâncă să răsară forța
Ce va zdrobi o mână de călău,
Din rădăcini va înverzi iar torța
Și va-nflori câmpia lângă râu.

Lăsați-mi țara, munții și câmpia!
Sunt ale noastre de străbuni lăsate,
Suntem un neam, o țară, România!
Așa vom fi și-n veacuri mai departe!

4
MINUNEA MEA

Piciorul gol l-am pus pe iarba vieții
Și-am ascultat concertul sideral,
Am pus un deget pe-un trifoi albastru
Crezând că este magicul final

Al nemuririi frunzelor pereche,
„Norocul meu” mi-am zis în gând tăcut,
Când ochii s-au închis ca să ascundă
Momentul sfânt cu sunet din trecut.

Apoi, privirea mea văzu-ntre frunze
Un chip duios ce m-a privit cu drag,
Oglinda lacrimii încet se scurse
Pe chipul meu și pe-al iubirii prag.

Tic-tacul vieții m-a vestit în șoaptă
Că ești minunea care-o așteptam,
„Norocul meu” cuprins într-o iubită,
„Minunea mea” la care nu visam.

Sărut am pus atunci pe iarba vieții
Și pe-a ta talpă eu am pus sărut,
Tu ai luat din buze tot nectarul
Ca pe-un balsam, căci talpa te-a durut!

5
VIOARA VERDE

Ecou de șoapte tremură-n văzduhul
Ce-și pleacă fruntea peste munții-nalți,
Încearcă-n treacăt sufletul și duhul
Și îți arată cum să te înalți.

Vioara verde ce cuprinde zarea,
Își flutură ușor frunzele-n vânt
Adună peste codru alinarea
Și pune-n ramuri triluri din cuvânt.

Cu glasul lui își spune iar povestea
Izvorul care susură prin foi,
Privighetoarea-n cânt aduce vestea
Că s-a-mbrăcat în verde și la noi,

Natura toată și-n covor de floare
Își pune tot parfumul adunat,
Din razele ce-n răsărit de soare
Cu aur fin toți norii i-au brodat.

Pe fruntea ninsă-a munților mai plânge
Cu lacrimi albe iarna ce s-a dus,
În mici torente s-a topit și curge
Și-și poartă pașii reci înspre apus!

Alte articole