Postmodernismul şi transmodernismul faţă în faţă la Târgu-Jiu

TG.235-800x415

  Am procedat în aşa fel încât absolut toţi scriitorii din preajma domnului Nicolae Manolescu, academician, eminent istoric şi critic literar (de altfel redutabil scriitor, un rafinant (re) povestitor (vezi „Cititul şi Scrisul”, „Cărţile cu suflet”, ciclul „Temelor” ş.a.) să depindă cumva de mine, deşi unii sau alţii s-au comportat cu mine cam rece (Horia Gârbea, de pildă, sau Nicolae Prelipceanu?!).

Pe domnul Preşedinte al U.S.R. ad aeternum Nicolae Manolescu, îndrăzneţ cum mi-s, deloc crispat, dezinvolt, (să zicem oarecum „sărind calul” dar în slujba unei cauze mari, al cărei „cavaler” sunt de câtva timp), l-am contactat direct, ajutat, ce-i drept, şi de un Kairotic concurs de împrejurări.

Trebuie să recunosc: s-a purtat cu toată lumea gorjeană (inclusiv cu mine pe parcursul câtorva minute în care ne-am conversat – ce vreţi, întâmplarea fiindu-mi scutier de-o zi – n.m., I.P.B.) admirabil. Şi-a păstrat calmul, părea chiar un calm olimpian, sau şi-a autocontrolat caracterul şi personalitatea perfect, încât să treacă „un bonom” – un fel de lider în galeria iluştrilor scriitori români contemporani ai generaţiei şaizeciste (contestat totuşi cu o cerbicie motivată de Eugen Simion să zicem ori de Nicolae Breban de atâtea ori).

În alte contexte, poate că ne-am fi întreţinut într-un dialog atât de necesar; în definitiv ne aflam faţă în faţă: Domnia-sa, portstindardul unui postmodernism adaptat (printre alţii şi de Mircea Cărtărescu, într-o excelentă carte dedicată respectivei paradigme, elogiată de Cornel Ungureanu în drum spre masa de seară de la Peştişani, fiind noi vecini de scaun în autobuz şi vechi cunoştinţe); Eu, reprezentant al transmodernismului românesc, a cărui nouă paradigmă am transcris-o într-o accepţie hermeneuticoteoretică strict personală şi totodată nimeni altul decât autorul unei „istoriocritici” a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, după 50 de ani de generaţie columnistă; căci cu ce-ar putea fi superior Cenaclul de Luni al lectorului universitar doctor pe atunci la „literele” bucureştene Nicolae Manolescu, şi Cenaclul „Columna” al magistrului Titu Rădoi şi mai încoace, preluat de mine însumi, câţiva ani preţioşi, atât cât a fot nevoie ca „mişcarea” să reînvie, cu o contribuţie esenţială şi a altor comilitoni de cale (Ion Cepoi, Grig. Marian Dobreanu, Viorel Surdoiu, Aurel Antonie, Spiridon Popescu, Gelu, Birău, Adrian Frăţilă, Ion Trancău, Vasile Ponea ş.a.)?

Nu a fost să fie. Habar n-am din ce motiv n-a reuşit, Domnul Nicolae Manolescu să ia parte la cea de-a V-a ediţie a Simpozionului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” organizat de Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu la care din 2002 sunt profesor şi voi să continuu căci mai am proiecte de dus la capăt (graţie înţelepciunii cuvenite a conducerii de azi – n.m., I.P.B).

Simpozionul ca atare a fost reuşit, fiind prezidat de doi scriitori români şi universitari de carieră precum Mircea Bârsilă şi Cornel Ungureanu. Dezbaterile au fost vii (pe tema sacrului în poezia argheziană şi remarc lucrările lui Ion Highiduş, Mircea Bârsilă, Mircea Tutunaru) şi antrenante.

Au fost doar două lansări de carte: Ion Hirghiduş: Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice; Ion Popescu-Brădic

Am procedat în aşa fel încât absolut toţi scriitorii din preajma domnului Nicolae Manolescu, academician, eminent istoric şi critic literar (de altfel redutabil scriitor, un rafinant (re) povestitor (vezi „Cititul şi Scrisul”, „Cărţile cu suflet”, ciclul „Temelor” ş.a.) să depindă cumva de mine, deşi unii sau alţii s-au comportat cu mine cam rece (Horia Gârbea, de pildă, sau Nicolae Prelipceanu?!).

Manolescu

Pe domnul Preşedinte al U.S.R. ad aeternum Nicolae Manolescu, îndrăzneţ cum mi-s, deloc crispat, dezinvolt, (să zicem oarecum „sărind calul” dar în slujba unei cauze mari, al cărei „cavaler” sunt de câtva timp), l-am contactat direct, ajutat, ce-i drept, şi de un Kairotic concurs de împrejurări.

Trebuie să recunosc: s-a purtat cu toată lumea gorjeană (inclusiv cu mine pe parcursul câtorva minute în care ne-am conversat – ce vreţi, întâmplarea fiindu-mi scutier de-o zi – n.m., I.P.B.) admirabil. Şi-a păstrat calmul, părea chiar un calm olimpian, sau şi-a autocontrolat caracterul şi personalitatea perfect, încât să treacă „un bonom” – un fel de lider în galeria iluştrilor scriitori români contemporani ai generaţiei şaizeciste (contestat totuşi cu o cerbicie motivată de Eugen Simion să zicem ori de Nicolae Breban de atâtea ori).

În alte contexte, poate că ne-am fi întreţinut într-un dialog atât de necesar; în definitiv ne aflam faţă în faţă: Domnia-sa, portstindardul unui postmodernism adaptat (printre alţii şi de Mircea Cărtărescu, într-o excelentă carte dedicată respectivei paradigme, elogiată de Cornel Ungureanu în drum spre masa de seară de la Peştişani, fiind noi vecini de scaun în autobuz şi vechi cunoştinţe); Eu, reprezentant al transmodernismului românesc, a cărui nouă paradigmă am transcris-o într-o accepţie hermeneuticoteoretică strict personală şi totodată nimeni altul decât autorul unei „istoriocritici” a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, după 50 de ani de generaţie columnistă; căci cu ce-ar putea fi superior Cenaclul de Luni al lectorului universitar doctor pe atunci la „literele” bucureştene Nicolae Manolescu, şi Cenaclul „Columna” al magistrului Titu Rădoi şi mai încoace, preluat de mine însumi, câţiva ani preţioşi, atât cât a fot nevoie ca „mişcarea” să reînvie, cu o contribuţie esenţială şi a altor comilitoni de cale (Ion Cepoi, Grig. Marian Dobreanu, Viorel Surdoiu, Aurel Antonie, Spiridon Popescu, Gelu, Birău, Adrian Frăţilă, Ion Trancău, Vasile Ponea ş.a.)?

Nu a fost să fie. Habar n-am din ce motiv n-a reuşit, Domnul Nicolae Manolescu să ia parte la cea de-a V-a ediţie a Simpozionului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” organizat de Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu la care din 2002 sunt profesor şi voi să continuu căci mai am proiecte de dus la capăt (graţie înţelepciunii cuvenite a conducerii de azi – n.m., I.P.B).

Simpozionul ca atare a fost reuşit, fiind prezidat de doi scriitori români şi universitari de carieră precum Mircea Bârsilă şi Cornel Ungureanu. Dezbaterile au fost vii (pe tema sacrului în poezia argheziană şi remarc lucrările lui Ion Highiduş, Mircea Bârsilă, Mircea Tutunaru) şi antrenante.

Au fost doar două lansări de carte: Ion Hirghiduş: Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice; Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia.*

Bradiceni

de Ion Popescu-Brădiceni

___________________________________

*din colecția Evadatul din Scriitopia Serie Nouă (18)

Lasă un răspuns