Scrisoare din mijlocul sălbatic al lumii

Scrisoare despre o privire uitată în gară

IUBITO, mi-am amintit că ţi-am amintit o poveste din gară mi-am amintit că ti-am spus că trenul mă stie că mă cunoaste pe de rost locomotiva şi că de fiecare dată vrea să mă îmbratişeze pe peron acolo ţi-am spus că-mi văd vremelnic povestea trecerii prin lume ca un copil mă simt intrând pe furiş la cinematograful din centru mă uit la mine şi văd că nu mai sunt de-o vreme erou principal că-ntr-o viaţă întreagă nu mi-a făcut o lume întreagă atâtea reproşuri ca tine de parcă lumea ar începe cu tine-n lanul de viaţă şi-ar muri cu mine-n cana cu ceai de la tine. (Voiam să merg pe jos până la capătul lumii însă pantofii mă strângeau!) Astăzi am ascultat iarăşi cântecul pe care l-ai ascultat prima dată la mine voiam să mă conving de faptul că am facut bine plecând că e normală despărţirea de tine am vrut să ascult acordurile şi să nu-mi mai las prietenii să cânte credeam că mă pot detaşa de iluzii şi vise că pot opri scurgerea lumii în loc am bătut la porţile vieţii cu suflet de humă şi Dumnezeu mi-a trimis o lumină şi-un gând. (Când am îndrăznit să sfredelesc norii Dumnezeu mi-a zis să mângâi lumina ce m-atinge!) Am cumpărat lumânări de la magazinul din colţ şi tămâie uscată
am stat singur la rând până a venit primul cumpărător în faţa căruia să mă bag cu nesimţirea celui ce vrea doar pentru el tăcerea am cumpărat smirnă să mă înnobilez de unul singur aer cât să-mi încapă-n plămâni. (Ştii că oamenii nu ştiu că au o singură viaţă avută?!) La birtul din colţ am jucat table pe viaţă şi pâine am câştigat viaţa, Iubito, şi am pierdut pâinea prima dată am crezut că trebuia invers să fie însă azi mă bucur că pot să-ţi scriu iarăşi ţie şi ţie şi ţie.

*

Scrisoare din mijlocul sălbatic al lumii

IUBITO, am stat amândoi pe trotuarele lumii şi lumina abia se strecura atunci până la noi printre oamenii grăbiţi vântul răzbătea greu număra ore şi zile şi răvăşea frunze căzute în parcul gol aleile ne ţineau minte trecerea şi pe băncile goale umbrele nostre se ţineau în continuare în braţe nu era nimeni în jur să fie martor la trecerea vieţii prin sângele nostru numai Dumnezeu stătea la pândă din înaltul crucii bisericii din colţ să ne prindă cu viaţa în zâmbet. (Mai ştii ce bine ne-am simţit în fotografia cu franjuri alb-negru şi cu atâta căldură în zâmbet?) Iubito, aşa a fost atunci când ne-am promis mântuire-n iubire şi visarea-n simţiri atunci când am îndepărtat de pe cărţile groase praful strecurat în sufletul eroilor noştri preferaţi când de pe tablourile vechi am îndepărtat negura vremii ca să crescă iar lumina-n privirile triste aşa a fost atunci la marginea lumii şi-a noastră în mijlocul ei era mai linişte mai gol. (Mai ştii când la intersecţie n-am păşit pe asfaltul crăpat până nu a trecut ca o salvare vântul?) Din cuvinte ne-am tras sensul unicei vieţi tălmacite ca pânza trupul din culorile toate aşa a fost atunci şi tot aşa va fi şi mâine când amintirile încartiruite-n trup ne vor trage de mână pe stradă când la fiecare pas capul plecat va tălmăci trecerea noastră prin lume. (Mai ştii că atunci când ţi-am văzut sufletul în colţul ochiului mi s-a limpezit lacrima?) Aşa a fost atunci când ne-am aplecat de pe balcon să prindem o rafală de şoaptă şi viaţă aşa a fost atunci când pe geamul deschis a intrat pofta flămândă de viaţă şi când pentru prima dată curcubeul trăirii a înflorit noaptea.

*

Scrisoare despre tristeţe şi tristeţea ei

Iubito, când am ajuns acasă porumbeii mei făceau grevă, de planton stătea vântul în viscolul greu era frig şi sete şi nimeni nu mai ştia unde începe lumea şi unde se sfarşeşte cerul ca la ruleta rusească stăteau amintirile goale cu mâna pe trăgaci era timpul mă apropiam de moarte cu pieptul gol prin viaţa sfâşiată de clipe poemul făcea nudism pe pagina goală cuvintele defilau printre gânduri era ceas de tristeţe, Iubito şi minutarul arăta aceeaşi oră pe ceasul meu ceas de sărac, Iubito dar la marginea lumii bogaţii zilei mureau degeaba eu trăiam degeaba, Iubita mea ca să spun şi astăzi că eşti
de printre jaluzelele lăsate trupul tău îl văd ireal de gol eşti frumoasă, ştii asta dar vântul te dă de gol când îţi ridică fusta pe asfaltul crăpat tocurile tale au lăsat urme poliţişti inculţi mi-au luat amprentele să vadă dacă eu sunt cel ce te-a pupat pe sufletul gol. (Mai ştii când ţi-am zis că mă doare că fericirea mea nu e viciu?) Iubito, câteodată mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii şi dorul de moarte e mai contagios ca şi râia desenez asfinţituri degeaba sunt pictor ratat în poemul amiezii în seara asta voi arde la foc mic ultimele asfinţituri de printre tenebre cineva va ţine minte că eu râdeam atunci în pustiul din inima ta atunci când am vrut să plec în America mi-am adus aminte că ea e acolo oricând am amânat plecarea ca să te văd venind ca o umbră printre umbrele înserării ireale păsări cu aripi uitate în zbor spintecau cerul acela cu lacrimi de ploaie în el. (Mai ştii când ţi-am spus că visele ca să rămână vise trebuie să nu fie împlinite niciodată?)
Aşa a fost, Iubito când ţi-am zis să-mi laşi visele în pace aşa a fost când te-am rugat să nu mă mai bântui cu zâmbetul tău când ţi-am arătat în marginea marginii zării apusul pustiu atunci am vrut să plec pe Lună ca să fac plajă la umbră şi suflet apoi mi-am dat seama ca astăzi e ziua ce trece şi mâine e cea pe care n-o mai putem putea prinde am ştiut că dacă apuc viitorul Luna va fi tot acolo şi că eu am timp să te mai admir de departe
am ştiut că dacă astăzi sunt trist mâine voi campion mondial la tristeţe.

*
Odă părintelui meu


Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul ’nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.
Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.
Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.
Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.
Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.
Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.
Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.
Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.
Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi mama mea s-a dus,
în vremea-n care-n tata şi lacrima plângea.
Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
şi tatălui în suflet îi tremura un gând,
aveam de toate-n viaţă, aveam de toate-n casă,
dar nu aveam un sprijin în tatăl meu cel blând.
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume el moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.
Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.
Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat.

Romeo Ioan Rosiianu

Alte articole