În clipe de cumpănă

Victor Burde

*
Satul meu

Satul meu, e amintirea mamei,
Năframa împănată legată înapoi,
Caru-ncărcat mânat în pragul toamnei,
De tatăl meu păşind pe lângă boi.

Şi ce miros era în sat atunci,
Din vii plutea aromă a-busuioacă,
Glumeau ţărăncile tăind tuleii-n lunci
Şi vesele cântau când era clacă.

În pragul iernii îşi torceau fuiorul,
La şezători în serile brumate,
Iar doina suspina – să le aline dorul
De soţul sau iubitul, dus departe…

Şi iarăşi înfloreau cireşii-n primăvară,
Iar albul lor părea ca un veşmânt ales
Ne revedeam cu drag în fiecare vară,
La prispa strămoşească, pentru alt cules.

De satul meu, mă simt pe veci legat!
Nu pot uita de Someş şi de Deal,
Deşi-s bătrân, din el de mult plecat
Îmi aminteşte că-s ţărână – de Ardeal…

*
MI-E TEAMĂ…
A fost oare,
prea lungă iubirea
sau nu am reuşit
să o înţelegem?
Îmi pare că, zilele
nu mai sunt
atât de luminoase
cum erau înainte
şi nici ochii tăi
nu mai privesc
spre adâncul meu …
Mi-e teamă pentru noi
şi pentru tot,
ce astupă viforul iernii,
mărind depărtarea ce creşte,
între mirările noastre…

*
LA MULȚI ANI DE ZIUA POEZIEI!
POEZIEI….
Mă reîntorc la tine, poezie!
Te părăsisem ca pe un puţ secat,
Doar tu îmi stâmperi lacrima târzie
De dor, ori pentru ultimul plecat.
Cu tine sufletul devine strigăt,
Mi-e atât de bine, am o lume, a mea!
E cald, deşi afară noaptea înoată-n crivăţ
Şi cumpăna fântânii a îngheţat pe-o stea.
Tu, versul meu, copilul meu cuminte,
Te leagăn şi îţi cânt poveşti de dor
Îmi aminteşti mereu că-ţi sunt părinte
Şi-n viaţă-s doar un simplu trecător.
Prin tine, văd iubirile trecute,
Se-adapă caii-n fumuri de abisuri
Şi trec caleşti spre locuri neştiute,
Cu anii mei schimbaţi-pe nişte visuri…
Se cerne-n sită vremea – sunt bătrân –
Dar cât de tânăr sunt, când eşti cu mine!
Şi-n clipa marii treceri, te voi ţinea la sân,
Căci lângă tine voi dormi mai bine!…

*
METAMORFOZĂ
Din anotimp,
în alt anotimp,
trec cu ochiul inimii
peste chipul tău…
Eşti tot frumoasă,
doar puţin mai tristă
şi palmele tale,
nu mai au putere
să mă cuprindă,
scăpându-mă în
umbra toamnei;
Mi-e teamă,
că trupul
îmi va deveni frunză
şi nu vei şti,
pe care ram
să mă cauţi…

*
ÎN CLIPE DE CUMPĂNĂ
Doamne,
În clipe de cumpănă,
dă-mi un înger
de linişte, lângă mine,
să nu mă lase
să-mi rănesc sufletul
şi nici iubirea!
Căci şi marea
se linişteşte,
cât ar fi de-nvolburată,
dacă îngerul tău
îi cuprinde marginile,
risipindu-i grijile
mai mari decât ale mele,
dar nu atât de adânci
precum infinitul meu!…

*
DE CE ?
De ce murmură apele, când iubirile tac,
Ori plâng iubirile când doru-ncremeneşte
Şi frunza nenăscută visează la copac,
Să poată atinge cerul, din ramul ce va creşte ?
De ce plânge sufletul, când dorurile mor
Şi ce minune-n cer se împlineşte,
Când dorul iar renaşte – plutind ca un condor,
Spre inima ce şi mai tare clocoteşte?…
Şi ce şopteşte mama, cu pruncul înfăşat,
Ca să-l adoarmă, ce poveşti îi spune?
De ce apune soarele pe cer, însângerat,
Când el răsare altfel, la margine de lume ?
De ce freamătă codrul când îl sărută vântul,
Sau când l-atinge ploaia cu mantia uşor ?
Deşi uneşte falnic, cerul cu pământul,
De ce-i atât de trist, sub bruma toamnelor?
Cine-ar putea să dea răspunsurile, toate?
In afară de El, Creatorul, veşnic prezent,
Hotărând în clipa dintre viaţă şi moarte,
Cât poţi să cunoşti, dintr-un tot – transcendent!

*
La casa părintească

Mă-ntorc la mica mea bucată de pământ,
Rămasă de la tata – dinstrăbuna-i glie;
In sat, mai toată uliţa-i pustie
Şi nici copii la joacă nu mai sânt.

Căsuţele prin vremi s-au coşcovit,
Stând să alunece spre mal de apă
Căci timpu-n trup şi-n maluri sapă
Şi buruienile-n ferestre au năpădit…

In curtea casei mele părinteşti,
Doar nucul pus de tata mai rodeşte.
Cireşul s-a uscat şi creanga-i mărgineşte,
Grădina din vecini cu meri domneşti.

Prin geamul colbuitd e anotimpuri
Zăresc năframa mamei şi-un ştergar
Şi-n cui, mai rugineşte bătrânul felinar
Ce sta de veghe noaptea-n alte timpuri.

Icoana cu Iisus, aproape că-i desprinsă
De pe peretele culaviţă şi masă;
Mai binecuvîntează liniştea dincasă,
Dar candela – nu-i mai demult aprinsă…

Îngenunchez precum la Liturghie
Şi spun o rugăciune pentru ei,
Mama şi tata – dragi părinţii mei
Şi pentru timpurile din copilărie,

Ce ştiu că niciodată, nu au să reînvie!

*
De ce?

De ce murmură apele, când iubirile tac,
Ori plâng iubirile când doru-ncremeneşte?
Şi frunza nenăscută visează la copac,
Să poată atinge cerul, din ramul ce va creşte?

De ce plânge sufletul, când dorurile mor?
Şi ce minune-n cer se împlineşte,
Când dorul iar renaşte – plutind ca un condor
Spre inima ce şi mai tare clocoteşte?…

Şi ce şopteşte mama, cu pruncul înfăşat,
Ca să-l adoarmă, ce poveşti îi spune?
De ce apune soarele pe cer însângerat,
Când el răsare altfel, la margine de lume?

De ce freamătă codrul când îl sărută vântul,
Sau când l-atinge ploaia cu mantia uşor?
Deşi uneşte falnic, cerul cu pământul,
De ce-i atât de trist, sub bruma toamnelor?

Cine-ar putea să dea răspunsurile toate,
In afară de El, Creatorul, în toate prezent
Hotărând în clipa dintre viaţă şi moarte,
Cât poţi să cunoşti, dintr-un tot – transcendent!

Alte articole