Literatura pentru copii a poetului Gheorghe Pituț

Maria Vaida


Literatura pentru copii a poetului
Gheorghe Pituț

Personalitate complexă, interesat de destinul literaturii române în viitor, Gheorghe Pituţ (01.04.1940- 06. 06.1991) a scris şi literatură pentru copii şi adolescenţi, publicată chiar în revistele dedicate tinerilor cititori, cum erau pe vremea aceea „Cutezătorii” şi „Scânteia tineretului”. Povestirile pentru copii intitulate: Ninge cu cai, Filmul viitorului, Îngrijitorul de cioburi, Un basm sunt astfel de scrieri, inspirate, poate, chiar de propriii săi copii: Barbara, Mihai şi Ionuţ. În categoria Literatură pentru copii se înscriu şi volumele: Frunze, pomi, arbori şi Călătorie în Uriaş, volume ce se situează, din punct de vedere estetic, la poli opuşi. Primul volum, deşi tema era generoasă, rămâne în urma celui de-al doilea, care marchează devenirea poetului şi paşii mari făcuţi în direcţia unui lirism de profunzime, care se adresează unor lectori exigenţi, aşa cum sunt copiii şi adolescenţii. Pituţ a înţeles că nu e uşor să scrii literatură pentru copii, şi că: „Prin urmare există incontestabil o literatură care are răsunet, audienţă în mod deosebit în inimile celor mici, ca şi ale adolescenţilor. Nu neapărat şi nu întotdeauna inspirată din universul vârstei lor. Se ridică întrebarea: este aceasta literatură pentru copii? Sau mai precis: există o asemenea literatură? Dacă da, atunci ar trebui să admitem că există şi literaturi ale altor vârste. Literatura este însă dincolo de generaţii. Ea este artă – sau nu există.” Scriitorul Gheorghe Pituţ, deşi a trăit şi a creat sub dictatura comunistă, nu şi-a pierdut niciodată candoarea sufletului. Trăsături ale vârstei inocente, candoarea şi naivitatea caracterizează aceste scrieri, chiar dacă viaţa autorului lor nu a fost uşoară. Mărturie în acest sens stau cuvintele scriitorului Fănuş Neagu, unul dintre prietenii săi: „Născut în carnea de crin a Transilvaniei, unde în fiecare clipă răsare o fântână plină de roadele pământului, iar copiii învaţă de la părinţi că steaua polară e capul lui Decebal deasupra Romei, Pituţ a trecut prin şcoala latină şi şcoala germană, ca să afle, în a doua parte a vieţii, de la fetiţa lui, Barbara, că o idee este dacă vrei să faci ceva şi spui cu gura. […] Săptămâna trecută mi-a bătut în geamul casei de la Mogoşoaia, la ceasul când se risipesc zorii, şi mi-a arătat o pâine rotundă din care ieşeau aburi. Ningea şi el mi-a zis: vino afară, să mâncăm pâine caldă şi să privim cum ninge peste grâul răsărit. Am ieşit şi am mâncat împreună toată pâinea. Doi vecini de ninsoare. Doi vecini de grâu răsărit. Tăceam. Şi sunt convins că el auzea cum departe, în Munţii Apuseni, codrii murmură în vis şi cântă / că eternitatea lor e sfântă.”
În anul 1968, Pituţ publică la Editura Tineretului cărticica pentru copii „Frunze, pomi, arbori”,dar textul literar, în versuri, este sufocat de desenele. Pituţ a gândit despre cronicile din presă: „criticile vin şi se duc, opera rămâne.” . Nu suntem în măsură să apreciem talentul unui artist plastic, dar bunul gust poate fi un liber arbitru.A scrie literatură pentru copii înseamnă a crea capodopere, iar relaţia dintre text şi imagine este decisivă. Dacă dorim să fie bine receptate de micii cititori, aceste scrieri trebuie să aibă valoare morală, educativă şi estetică, deoarece copiii pot fi cei mai severi critici ai noştri, prin simţul observaţiei şi spiritul lor intuitiv.
Aceste considerente le accentuează în ideile sale un specialist în literatură pentru copii, implicat acum în editarea manualelor şcolare alternative, Aurel Martin: „Dar poezia e datoare să împingă mai spre adâncuri procesul de cunoaştere intuitivă a lumii, să dezvolte simţul de observaţie şi puterea de asociaţie a micului cititor (sau ascultător), să-l determine ca, privind obiectele, fiinţele, fenomenele, să le descopere noi însuşiri, să stabilească între sine şi ele noi raporturi. Banalitatea, ostilă artei în genere, n-are ce căuta nici în literatura pentru copii.
A-i repeta (chiar versificat) adevăruri arhicunoscute însemnează a-l plictisi şi, până la urmă, a-l îndepărta de poezie. Că arborii au frunze, că porcul guiţă, că florile au miros parfumat, că oamenii muncesc, copilul ştie, şi dacă nu i se spun sub formă de text ritmat şi rimat.”
Pituţ a iubit pădurea şi livada, însă la cartea aceea era mai bine să-i fi pus pe copiii lui să deseneze frunzele şi copacii… din spatele casei părinteşti de la Sălişte de Beiuş. Dar editura şi-a impus omul, iar apariţia cărţii a fost un eşec. Autorul era, totuşi, conştient că o carte pentru copii nu poate fi lipsită de valenţe educative, dar poate lipsa de experienţă în domeniu şi-a spus cuvântul, deoarece: „Adresându-se şi micilor oameni în formare, literatura căreia ne-am obişnuit să-i zicem pentru copii este absolut necesar să aibă valenţe educative. Valenţe educative în plan moral -ca şi estetic, bineînţeles.” Mai târziu, Pituţ a colaborat cu graficianul Florin Pucă, un artist priceput şi talentat, care i-a înţeles intenţiile, depăşind adesea dorinţa poetului de a fi înţeles. Grafica romanului alegoric Aventurile marelui motan criminal Maciste, a volumului bilingv Olimp, arată cât de importantă este relaţia text-imagine pentru a pune în valoare mesajul unei opere. Cu atât mai necesară este funcţionalitatea ei în cazul literaturii pentru copii.

Succesul postum sau feeria inocenţilor

Moto: „Corelaţia dintre poezie şi joc nu se referă numai la forma exterioară a vorbirii. Ea reiese în mod la fel de esenţial cu referire la formele imaginaţiei, la motivele ei şi la înveşmântarea lor în expresie.”(Johan Huizinga, Homo ludens)

Cel mai bun exemplu în sensul unui succes postum, îl reprezintă volumul de versuri pentru copii intitulat Călătorie în Uriaş, carte în care autorul mizează pe acel tip de înţelegere profundă, bazată pe intuiţie, aceea pe care numai vârsta inocenţei o poate oferi. Poetul a publicat primul poem în timpul vieţii, în revista „Luceafărul”, fiind inclus ulterior în volumul postum, apărut fără ilustraţii. „Cititori extrem de pretenţioşi, copiii îşi selectează cărţile. Selecţia aceasta, decisivă, are loc după selecţia făcută de editor, de părinţi şi de educatori. Criteriile ei sunt totdeauna, conştient sau nu, criterii artistice. Versurile preferate, eroii romanelor preferate influenţează sigur şi profund caracterele micilor cititori. Adeseori, copiii găsesc asemenea versuri şi asemenea eroi în cărţile tipărite pentru cei mari. În privinţa aceasta, graniţa de vârstă a literaturilor se dovedeşte a fi extrem de elastică, oricât ne-am strădui să-i marcăm bornele. În egală măsură, cărţile neizbutite, purtând firma editurilor pentru copii, pot lăsa indiferenţi sau pot plictisi copiii cărora le sunt recomandate, oricât de călduroasă ar fi recomandarea”.
Dacă Alice, eroina din cunoscuta poveste, poate să călătorească prin lumea ei de minuni, să trăiască în ea şi să îşi facă prieteni, atunci orice devine posibil, iar imaginaţia copiilor poate să treacă dincolo de limitele impuse de lumea adulţilor. După modelul basmului Alice în Ţara minunilor scris de Lewis Carroll, şi în volumul lui Pituţ, întâmplările fantastice în care este implicat copilul se petrec sub semnul visului, al zborului, al metamorfozelor. Principiul se dovedeşte a fi constructiv şi în cazul poeziilor pentru copii scrise de Gheorghe Pituţ, al căror erou realizează o călătorie în corpul unui Uriaş, văzut ca o punte de legătură între teluric şi celest. Adresat micilor cititori, volumul este situat sub semnul ludicului. Apare postum şi cuprinde, în cele cincizeci şi cinci de pagini, trei poeme de mari dimensiuni, având drept temă geneza. Cele trei poeme sunt: Primul alfabet sau Călătorie în Uriaş, Poemele cu urşimanii din Carpaţi, şi Geneză sau Cele douăsprezece poeme ale gigantului ou.
Minunata lume fabuloasă în care micuţa Alice ajunge, reprezintă visul oricărui copil care a ascultat povestea, dorindu-şi să trăiască, asemenea acestei fetiţe, un şir de întâmplări fantastice. Este şi cazul copilului din poemul lui Pituţ, care porneşte la drum într-o călătorie iniţiatică, prin corpul Uriaşului, descoperind lumea în structura ei binară: celestul şi teluricul. Compoziţia poemului Călătorie în Uriaş, se construieşte pe motivul ludicului şi Pituţ aşează versurile într-o structură care prefigurează literele alfabetului. Fiecare poem începe cu o literă, urmând în ordine alfabetică, pe câte o pagină, până la douăzeci şi cinci. Fiecare pagină are litera iniţială a primului cuvânt scrisă cu bold, la începutul poeziei, după următorul model: Am pus piciorul în pământ / la margine de somn şi viaţă / nehotărât şi aiurând / când zorii m-au izbit în faţă. Catrenul acesta deschide poezia dedicată literei A. Să urmărim şi altă literă: Hotar nu mai văzui atunci / dorinţei mele de-a zbura/ cu stolu-naripat de prunci / care lăsau pe fruntea mea// un nimb extatic de culori / din mii de sunete ţesut / şi coridoare de candori / în care să mă pierd am vrut; aceste versuri aparţin literei H.1 Poeziile sunt alcătuite din câte patru catrene, având rimă încrucişată şi măsura formată din opt silabe, cu excepţia poemelor corespunzătoare literelor F şi O, în care măsura versurilor este de şase silabe, conferind un ritm mai alert discursului liric. Piciorul metric bisilabic şi un ritm iambic completeză muzicalitatea poemelor, care devin cantabile şi uşor de memorat. Presupunând că ortografierea cu majuscule a primei litere din cuvânt poate fi semnul unui joc enigmistic, am încercat descifrarea acestuia, dar nu am descoperit o altă taină decât ordinea alfabetică. E posibil să nu ne fi străduit îndeajuns, ori ne-a lipsit intuiţia copilăriei, dacă ne gândim la afirmaţiile criticului Aurel Martin: „Copilul, aş zice, are o mitologie a lui. Obiectele din jur sunt personificate, între ele şi universul micro şi macrocosmic se stabilesc raporturi de confraternitate sau adversitate, dialoghează cu ele, li se substituie, le modifică după plac funcţia, rostul sau esenţa, ca un demiurg.”
Poemul, dedicat de autorul nostru literei A, deschide o poartă spre zorii dimineţii prin care se întrezăreşte naşterea copilului; imaginea creată de autor este diafană şi feerică; ea configurează un topos edenic: „Prin roua ierbii fericit / fugeam să mă-ntâlnesc cu mine / şi doar o dată am privit / casa-mi ascunsă de coline”. Călătoria fiinţei nou-născute se face peste „cinci mii de dealuri”, dar în drumul său, copilul este însoţit de „doi fagi / plângând un plâns demult pierdut / să ne întoarcem la cei dragi”. Cei doi fagi care doresc să se întoarcă la cei dragi sunt simbolul celor doi fraţi mai mari ai poetului care au murit la frageda vârstă de trei ani (Niculae, născut în 1930 şi Traian, născut în 1933, ambii decedaţi). În final, „fantasma fagilor / intra-n pământ” ca dovadă că spiritele morţilor se reîntorc în lumea umbrelor din casa morţilor, iar copilul, eliberat, porneşte într-o aventură a cunoaşterii, pe care Pituţ o prezintă în manieră expansiv-expresionistă: „Bolnav de spaţii uriaşe / toţi porii-mi erau ochi şi guri / de-o parte argintau oraşe / de alta arămeau păduri”; sugerând curiozitatea nestinsă şi setea de cunoaştere specifice universului infantil.
Considerăm că această călătorie în Uriaş devine sinonimă cu Marea Călătorie, văzută de poet ca un joc de copii, pe care putem să-l numim de-a alfabetul, deoarece iniţierea parcurge paşii literelor din alfabet. Versurile care relevă ideea aceasta sunt: „de sete şi singurătate / m-am aplecat să sap în lut / un adăpost – izvor – cetate -/ sub arşiţă – un unic scut”.Călătoria în vis permite aici accesul la „cerul din antichitate”, în sensul reîntoarcerii în timpurile vechi, în anistorie, eul liric păstrând o vagă legătură cu lumea concretă: „iar eu visam să mă deştept / din patul dus pe roţi dinţate.” Metafora „patul dus pe roţi dinţate” sugerează o imagine a ceremonialului funerar, obişnuit în lumea veche, dar frecvent întâlnit şi în tradiţiile arhaice din zona rurală a depresiunii Beiuşului, locul originar al poetului nostru. Trezirea din primul vis aduce cu sine starea de exacerbare a simţurilor şi de contaminare a universului cu aspectele acestei stări euforice. De remarcat este faptul că întreaga fiinţă a eului liric se concentrează în privire, motiv recurent în poezia lui Pituţ, nu doar în acest poem. Semnificaţia acestui motiv este cunoaşterea nemijlocită. Călătorie în Uriaș trasează drumul unei inițieri, al unui început, al exercițiului cu eternitatea. Alternativa pe care ne-o oferă deschide sensuri grave asupra motivului călătoriei. Omul însuși este un călător în propria lui viață. Poetul (omul în general) descinde în lume, în destin ca un călător într-un teren necunoscut pe care și-l descifrează pas cu pas. Dar poetul, în (spre) deosebire de omul obișnuit, dă seama despre acest drum al său pe care îl echivalează cu o instruire în esențial. Eșecul și bucuriile îl formează, îl aduc aproape de sine. Sensul acestei călătorii este, de fapt, regăsirea de sine (prin roua ierbii fericit,/ fugeam să mă-ntâlnesc cu mine). Limitat de propria condiție, de timp, poetul, bolnav de spații uriașe, se dezmărginește prin puterea demiurgică a gândului. Ochii, gura devin simboluri ale cunoașterii. Capacitatea de percepție a poetului este intuitivă. Ființa întreagă percepe prin toți porii, ca și cum trupul ar fi impregnat cu mii de ochi deschiși spre lume pentru a se întoarce spre sine. În acest spațiu deschis prin forța unei imaginații urieșești contururile lumii se fixează în repere solide, stabile- orașe, păduri. De o parte lumea civilizată, marcată de sete și singurătate, de alta arămeau păduri, lumea arhaică, naturală, cu care, ca-n poezia populară, poetul se simte consonant. Conotații diferite răsfrânge codrul ce deschide virtualitatea unui spațiu de vrajă și magie, la limita dintre timpul universal și timpul individual. Bogăția lui fremătătoare e sugerată prin cuvinte și sintagme acumulative (coama, nor de vise, bolți armate). Contingentul aspiră spre transcendent, privirea e ascensională, vegetalul capătă măreție. Codrul făurește o scară de suit în soare/ ori la palatul unui zeu.Ideea e că doar fiind profund om, cu tot ce implică fragila condiție umană, poți aspira spre stele alunecând pe curcubeu.

Alte articole