Albastrul este flacăra casei

Ana Pop Sîrbu

*
Deodată veni îngerul
Între două secole stăteam
Pe malul apei.
Vedeam printre pietricele trecutul.
Deodată veni îngerul
Și îmi ceru să tai cu cuțitul fețele veacului .
Ce ai cu mine, am strigat,
NU vezi că nu sunt eu ?

*
Albul privirii
Lumina cade la fel pe urma pașilor mei,
Timpul se rupe, se destramă
Ca un capăt de ață, ca după- amiaza
Aceasta de vară, când în odaie
Nu se mai aude nicio respirație
Și realitatea îmi atinge brațul,
Se deschide încet și urcă până la degetele
De la mâna stângă,
Încremenită apoi pe tot corpul.
Se-ntoarce, urcă, apoi coboară.
Se cerne încet. E privirea mamei apoasă.
O liniște tot mai scundă, o liniște
Lipită de pieptul meu. Atât de simplă
Ca mersul agățat de albul privirii…

*
Cum noaptea din noi e tot mai decolorată…
Când mâna atinge foaia nescrisă
Și ocolul e tot mai mare
Și fluida melopee are încheieturile
Tot mai subțiri și se încurcă pe aceleași jilțuri
Pe care stăteau vechile stanțe
Și vine vremea când amintirile se suprapun
Printre constelații și e noapte
Și niciun suflu nu mai răzbate printre lentile
Și orice încheiere devine poem
Și bucățica de frig îmi intră sub omoplat
Și stă acolo să nu mai însemne nimic,
Atunci noaptea din noi e tot mai decolorată
Ca frigul de-atunci ce nu se mai termină…

*
Albastrul este flacăra casei .
Sufletul lui iradiază noi şi noi lumi.
*
Iubirea ,
O nepăsare față de zei.
Păstrez nota
Rătăcită la întâmplare.
La douăzeci de ani,
Timpul nu e deloc torid.
”Te vei irosi ca un vapor rătăcit ” .
Un vers, ce stă acum
Într-un colț stingher.

*
Pseudomelancolie,
Ad-litteram.
Liliecii caută luna.

*
Noaptea ce se risipește
La capătul numelui stă ziua
Și râul ascuns sub briceagul bunicului.
Vine fata și aduce coșul cu untdelemn,
Cofa cu apă pe care plutesc crenguțe de rozmarin
Flori de sânziene, lavandă și mirth.
Doar sufletul stă pe mal.
Bunicul ne așteaptă acasă
Cu țapi, berbeci și viței fripți.
Bunicul e sufletul tatălui
Ce cosește iarba din cer chiar acum.
Femeile încearcă să alunge deochiul holdelor.
Noaptea se risipește.
Din văzduh se aruncă în cofele lor
Flori de arnică, cicoare-nfoiată,
Coada calului cu tulpini zvelte
Din care se ramifică cercuri.
Ca o abatere de la somn, aud cucul.
O dată, de două ori , de trei ori.
Pe fruntea mea, broboane de rouă.
Mă trag ca o țiteră
Ca să amân bucuria.
Sânzienele au la brâu tulpină de cicoare
Mai albă decât mărăcinele din grâul înalt.
Cucul tăcu. Sunt între două plecări.
Un solstițiu târziu printre pâraie înguste .
Pământul începe lângă fruntea mea.
M-a găsit exact ca o secure
Căzută în liniște.
Ulciorul mi s-a golit.
Noaptea, dimineața, ziua aduc
Aceleași raze subțiri.

*
Apele abaterii
Timpul îşi părăsea trupul.
Floarea primejdiei încă nu înflorise.
Apele abaterii erau tot stangace.
Sfiala lor devenea glicină,
Sfâşiindu-le pielea .
Ceața le murea încet pe umeri …

*
Papagalul bolborosea numele tău
N-am idee cum papagalul boloborosea numele tău.
Își scotea inelul din deget și-l punea pe măsuța cu bile.
Într-un fel ,el mă ascundea într-o altă închipuire.
Îmi reconstruia liniștea. Trosnetul fără vârstă.
Focul.Lumina rece. Dezlegată. Când mă împiedicai de fotoliu,
Papagalul se agăța tăcut de lumina de-afară,
Crezând că suflarea mea îi va fi de folos.
Noaptea se lipea de umerii mei. Se apropia, ca hăitașul de vânat.
Ca obsesia eroinei ce nu-și mai găsea personajul…

Alte articole