Autoportret în cărbune nestins

PESCĂRUȘII

”Ce cauți singur
sporind singurătăților mele
amarul…
Poți Tu să-mi iei
gustul de sare
al lacrimei?”

Despărțitorul apelor
nu a răspuns
în nici un chip
la-ntrebare.
Cu degetul scria pe nisip
cele patru litere –
zapisul despărțirii
sângelui de apă.

Apele mării
pe rând le-au cules
și le-au ascuns cu cutremur
pe unde luna
nu poate să meargă..
Și totuși parcă le pierduseră
că mereu se-ntorceau
să le șteargă.

Numai pescărușii
se aruncau în noian de talaz,
și când găseau câte una
ceru-n bucăți sfâșiau
cu țipăt lucios de cuțit:
Osândit, osândit, osândit!

*
COPILĂRIE

Mă scăldam odată lângă vechea moară,
verdele trezindu-l din adânc blestem;
munții scriau zării ondulări de ”m”
când veneam acasă pe cărări de ceară.

Mai ții minte, mamă, lacrimile mele
când mi-ai spus la școală că vrei să mă duci
și-am să las poteca ruptă pe sub nuci,
iar pe deal salcâmii basmelor zăbrele?

Dis-de-dimineață șerpuii cărare
sub cireșii toamnei – flăcări pe izlaz.
Am ajuns la oară și râzând în iaz
salcia îmi dete zece bețișoare.

Știu c-am rupt o bancă, chiar lângă fereastră
și fugeam din școală – cărțile în sân,
ne-agățam de drugul carului cu fân,
răsuna lumina în privirea noastră.

……………………………………………………………

N-am mai fost la moară. Salcia aproape
nici nu m-ar cunoaște, că străin de iaz,
munții îmi dădură mii și mii de brazi,
vifore țesându-mi în căderi de ape.

Și mi-i proaspăt gândul. Sensul mă-nfioară,
patru zări în mine înflorit-au crin.
Strugur altădată, azi potir de vin,
Simt a cincea strună prinsă la vioară!

*
AM ÎNVĂȚAT SĂ ÎNFLORESC

La noapte,
în loc de lună plină,
am să te-aștept ca un cireș cântând
dorul din dor
cu fiecare creangă
îngânând.

La noapte,
în loc de lună plină,
va fi doar noapte
și nimic deosebit.
La ce frumsețea
nălucirii spre părut,
când fi-vom numai noi –
o noapte tu, o noapte eu?

Ne-o fi de-ajuns
înfioratul din luceafăr
la prima lui lumină
nespusă încă în sărut.
Cu ramii mei am să-ți adun
tot cântecul cu râs copilăresc;
tu-n locul lunii
vei ști cum să răsari,
iar eu hoțește am să-ți spun:
Sărută-mă,
am învățat să înfloresc !

*
ROMANȚĂ CU OMAR KHAYYAM

Pe frunza toamnei
cântă-mi de ulciorul,
despre fecioara furându-mi mângâieri,
cum a prădat de vâlvătăi cuptorul,
și buzele – rubinul.

Dar, și mai bine,
adu-mi cu paosul și vinul
ce-ar fi ca să mi-l verse pe mormânt.
N-ar fi păcat
să-i irosim
cântarea nouă?
Știi? Iarba va avea o veșnicie
firul pierdut să-l deslușească-n rouă
și să-mi cârpească ultimul cuvânt.

*
AUTOPORTRET ÎN CĂRBUNE NESTINS

Niciodată lângă este,
Totdeauna lângă oare,
Eu alt eu de lângă mine
Așezatu-mi-a ulcioare.

Dincolo mă ispitește,
Cestălalt nici nu mă știe,
Cine mi te-a pus în față
Braț contrar de terezie.

Și sunt doi care se luptă,
Eu cu eu, mine cu mine,
Mă privesc într-o oglindă
Și salut: Mulți ani, străine!

Dumitru Ichim

Dumitru Ichim

Alte articole