Târziu mă simt…

DE-ATÂTEA DRUMURI…
De-atâtea drumuri, timpul mă îngroapă,
Dar tu mă poţi chema de câte ori
Voi pribegi între pământ şi nori
Şi nu voi bea decât sfinţita apă.
Mă voi întoarce iar, să mă cobori
Între lumine să îmi fac o groapă –
Şi gândul de iubire ce mă sapă
Mă va purta sub zboruri de cocori.
Dar veşnicia nu vrea să mă treacă
Peste aceste răni ce-mi stau în cale;
Nemaidorind să fiu o piatră seacă
Rămâne-voi să redevin, agale,
O amintire care vine, pleacă,
Schimbând o rimă-n dorurile tale…

*
ANAHORET
Afară e lumină, dar noaptea tot mai creşte
Şi timpul se răreşte sub umărul meu stâng
Şi văd cum rana asta din inimă, regeşte,
Închide geamantanul în care anii-mi strâng.
Îmi regăsesc trecutul ce-l voi lăsa povară,
Îmi liniştesc şi ziua în care m-am născut,
Mă liniştesc pe mine, mai cresc o primăvară
Să-mi pună flori la creştet şi, viitorul, scut.
Nu mai cutez a zice nimic din cele spuse
Şi nici pe cele umbre ce m-au lăsat să mor;
Că se ridică urme ce vor să fie puse
În urma celui care a mai făcut amor
Cu poezia scrisă, când alţii se proclamă
Urmaşii nebuniei ce nu vor fi vreodat’ –
Aceiaşi ce au spus-o,cândva că le e mamă,
Dar au trădat-o astăzi, spunând că nu le-a dat
Umila ei putere şi frumuseţea toată…
De-aceea, las să curgă şi ultimul regret,
Lăsându-le ideea, dar nu ştiu de-au s-o scoată
Din versurile-acestea de sfânt anahoret…

*
DESCÂNTEC
Toamnă – pasăre de apă,
Mă înalţă şi mă sapă
Şi mă pune în lumină
Toamna… Nu sunt eu de vină!
Toamnă – pasăre de foc,
Tu mă prinde la mijloc
Şi mă arde şi mă creşte
Toamnă să mă-ntorc în peşte…
Toamnă – pasăre pământ,
Tu mă ţine în cuvânt
Şi mă lasă şi mă trece
Toamna, cât nu va fi rece…
Toamnă – pasăre de aer,
Tu mă leagă de un caier
Şi mă toarce, mă subţie,
Toamnă, viaţa să nu-mi fie…
Toamnă – pasăre inimă,
Mă adoarme, mă animă,
Mă seduce, mă adapă –
Toamna, litera mă sapă!…
*
IMPOSIBILA IDEE
nu mai merg
la sindrofii anulate de câte o istericală
scăpată dincolo de bunul simţ
mai bine
stau acasă în ungherul sufletului
exonerat de amintiri
am datorii neacoperite la
băncile iubirilor mele
de la care împrumut un zâmbet, o glumă
pentru o clipă, pentru o viaţă
las capul sprijinit
de gânduri ancestrale
dar nu voi mai lăsa drumurile
să se întretaie
aşa că
de mâine
voi merge doar la înmormântarea mea…

*
TÂRZIU MĂ SIMT…
Datornic sunt cu orişice visare,
Umil, dar nu aşa cum se încearcă,
Măreţ în sărăcie şi, nu, parcă
Iubit cât să vă întrebaţi: „mă doare?”
Târziu mă simt în peştera din Arcă,
Retras puţin pe-o insulă de soare,
Uitat şi azi de noaptea ce dispare –
Incendiindu-mi ura când debarcă…
Onest, cu orice amintire beată,
Naiv – mai rar şi numai când se lasă,
Constat, prea sigur, muza, înc-o dată,
Intrând neanunţată-n prima clasă,
Convinsă fiind că va rămâne-n plată
Atât cât poate… Mie ce îmi pasă?

*
RĂMÂN SĂ TE CONTEMPLU …
De unde să te-nlănţui, cum au ajuns aseară
Furtunile din gânduri să te ascundă-n azi?
Îmbrăţişez visarea şi nu mai ştiu – e vară?,
Dar nu întreb de unde în clipa mea recazi …
Poate a fost cărarea păstrată în tăcere,
Sau liniştea pădurii n-a îndrăznit, nici ea!
Doar amintirea noastră, necunoscută, cere
Un vers din alte vremuri şi verbul „a durea”.
Cum să mai spui că, astăzi, te rătăceşti devreme
Şi necunoaşteri, iar, ţi se aşează-n cale,
Dar zorii vieţii tale i-ai priponit în scheme
Când ei cereau de mult să intre-n madrigale …
Zadarnică-ntrebare, amăgitor răspunsul…
Rămân să te contemplu dar, pregătit să mor,
Încerc să-mi caut rana şi îmi păstrez doar plânsul
Acestor necuprinsuri, într-un nestins Amor..

Tei George