Vorbirea la şcolarii mici

Formarea şi dezvoltarea vorbirii copiilor constituie una din sarcinile de bază ale şcolii noastre. Încă din clasa pregatitoare, corectarea şi îmbogăţirea vocabularului şi a exprimării copiilor trebuie să devină o preocupare permanentă a profesorului de învățământ primar. De multe ori, nu este nevoie decît să le pună cîteva întrebări înainte de începerea lecţiilor, pe un ton cît se poate de obişnuit, familiar: „Cine ştie să povestească ce a văzut ieri în excursie?” sau „Cine poate să descrie drumul lui de acasă pînă la şcoală?”

O povestire liberă, spontană, în care elevul, cu vocabularul lui destul de modest, cu gesturile şi mimica sa, comunică tot ceea ce a observat, faptele, gîndurile sale privitoare la subiectul ales de el ori de învăţător, poate fi edificatoare. Sînt clase în care majoritatea elevilor rămîn tăcuţi la acest îndemn. Explicaţia acestei tăceri nu este greu de găsit. Desigur, copilul vine la şcoală cu un oarecare bagaj de observaţii. Dacă nu are posibilitatea exprimării, acesta nu este însă un semn de sărăcie intelectuală. Povestirea, dialogul şi observaţia celor din jur sînt mijloace excelente pentru stimularea gîndirii şi vorbirii elevilor.

EURO INFORMATICA

Numărul copiilor care sînt în stare să povestească curgător şi cu miez o întîmplare care i-a impresionat, pe care să n-o fi auzit de la nimeni mai înainte şi nici să n-o fi citit nicăieri, o povestire alcătuită deci numai pe ceea ce au văzut ei, nu este prea ridicat. Reţinem faptul că dacă aceşti copii se pot exprima cu uşurinţă liber nu este rezultatul întîmplării, ci urmarea firească a unor exerciţii anterioare făcute în familie.

La clasele mici, sau acolo unde elevii au un nivel mai scăzut de cunoaştere şi înţelegere al limbii române, Cd-urile au început să capete un rol tot mai însemnat în formarea deprinderilor de ascultare şi înţelegere. El poate fi utilizat cu bune rezultate şi în scopul formării la elevi a deprinderilor de citire corectă şi expresivă.

Un alt mijloc eficient de îmbogăţire a vocabularului, de însuşire a structurilor gramaticale ale limbii îl constituie povestirile. În prezent, există o serie de CD-uri cu diferite povești care pot fi folosite cu succes în scopul dezvoltării la elevi a capacităţii de a înţelege expresivitatea limbii române.

Folosind şi conţinutul anumitor emisiuni de radio şi televiziune, învăţătorul poate, de asemenea, organiza în clasă lecţii speciale de formare a priceperilor şi deprinderilor de vorbire. La fel, se poate utiliza în acest scop filmul. La dezvoltarea vorbirii copiilor contribuie şi recitarea poeziilor.  Pot fi puşi să înveţe poezii scurte cu caracter educativ şi literar. Am constatat că elevilor le plac şi proverbele şi ghicitorile. În sfîrşit, jocurile didactice contribuie foarte mult la dezvoltarea şi îmbăgăţirea vorbirii copilului. Foarte important este să-i obişnuim pe copii să facă observaţii în timpul plimbărilor, al vizitelor, al diferitelor întîmplări. Convorbirile acestea, cît mai ample, pot fi folosite ca un mijloc pentru deprinderea vorbirii, îmbogăţirea vocabularului şi dezvoltarea judecăţii.

           Din limbajul şcolarilor

Viaţa şcolărească, datorită unor condiţii speciale la care e supusă, oferă, şi din punct de vedere lingvistic, un material de studiu asemănător aceluia pe care-l oferă orice categorie socială, care trăieşte, în multe privinţe, la marginea societăţii propriu-zise.

          Elevii simt nevoia creării unui limbaj deosebit, pe care-l folosesc între ei cu scopul, uneori, de a nu fi înţeleşi de toată lumea, dar, în cele mai multe cazuri, ca rezultat gratuit al unui joc de imaginaţie şi al unui surplus de energie, care, datorită vîrstei cele mai proprii pentru creaţie, se manifestă şi în acest domeniu.

          Aşa se şi justifică termenul „limbaj”, înţelegînd prin aceasta că nu avem de-a face întotdeauna cu o limbă specială, proprie unui grai social bine determinat”[1], ceea ce se potriveşte, în general, pentru argou, ci cu o manifestare mult mai largă şi care cuprinde, pe lîngă cuvinte izolate, expresii şi zicători, uneori şi proverbe sau chiar încercări de producţii „poetice”, evident ,acestea din urmă, fără să prezinte întotdeauna o valoare artistică, dar care ne pot conduce, ca şi celelalte, pe drumul dezlegărilor de probleme lingvistice.

          Însuşirea limbajului reprezintă un proces complex care începe încă din primul an de viaţă a copilului şi se înfăptuieşte în mod practic prin comunicarea verbală cu cei din jur şi sub influenţa împrejurărilor concrete de viaţă şi a relaţiilor mereu noi ce se stabilesc între copil şi realitatea înconjurătoare. Primele deprinderi de comunicare se formează la o vîrstă fragedă, în familie şi grădiniţă; de aceea, activitatea de educare a limbajului copiilor desfăşurate de către părinţi sau educatoare se poate cu uşurinţă observa în vorbire, în exprimarea copiilor. În familie şi în grădiniţă se pun practic bazele culturii lingvistice a copilului, proces care va continua în şcoală şi pe parcursul întregii vieţi, în acest caz autocontrolul, autoeducaţia jucînd un rol foarte important, determinant.

          Încă din copilărie prin limbaj se face educaţie. Părinţii sînt cei care îl învaţă pe copil că există „cuvinte frumoase” şi „cuvinte urîte”, „permise” şi „nepermise”, „decente” şi „indecente” şi îl determină să vorbească, să se exprime cuviincios, civilizat. Există o estetică  a limbajului comun şi acest aspect al comunicării este foarte important. Componenta estetică a comunicării este adesea asociată unor aspecte ce ţin din latura morală a educaţiei. Se poate face educaţie morală prin limbaj, iar rezultatele sînt cu adevărat pozitive atunci cînd ea se face cu tact, cu înţelegere şi grijă, pentru a se evita orice conflict între generaţii. Părinţii, adulţii în general, nu trebuie să considere orice cuvînt nou, orice expresie recent apărută în vocabularul copiilor lor drept urît şi să intervină brutal interzicînd definitiv folosirea acestora. Datoria lor este să explice, să argumenteze şi să încerce să nu confunde teribilismul vîrstei, dorinţa copiilor de a fi originali cu violenţa verbală.

          Limbajul şcolăresc mai trebuie pus în legătură cu dezvoltarea psihică,paralelă cu vîrsta, şi cu progresul cunoştinţelor pe care le dobîndesc.       Exersarea şi dezvoltarea capacităţii de a comunica a elevilor se realizează în mod treptat prin lărgirea relaţiilor cu cei din jur, cu lumea înconjurătoare. Sub aspect lexical, elevii trebuie să-şi însuşească pas cu pas un bogat fond de cuvinte pornind bineînţeles cu cele care reflectă realitatea imediată – aspecte concrete ale mediului ambiant. Ştiind deja să denumească obiecte, însuşirile lor şi acţiunile, elevii trebuie să înveţe să folosească în mod corect şi conştient diferite cuvinte, atît substantive, adjective, verbe, pronume, numerale, cît şi părţi de vorbire neflexibile. Ei trebuie să cunoască semnificaţia cuvintelor întrebuinţate, să folosescă întreaga rezervă de cuvinte, îmbogăţindu-şi continuu vocabularul; compatibilitatea combinatorie a cuvintelor este, în acest caz, foarte importantă.

          Cultura lingvistică se dobîndeşte în şcoală, prin toate disciplinele predate şi nu numai în cadrul orelor de limba română. Normele limbii literare trebuie să fie însuşite conştient de către elevi, aceştia exersîndu-şi în acelaşi timp deprinderile de exprimare corectă, clară şi nuanţată şi de selectare a limbajului lexical. Învăţarea dirijată şi existenţa unui model sînt, fără doar şi poate, cele două coordonate fundamentale ale acestui fenomen. Ca atare, acum, cînd în actuala etapă de dezvoltare a societăţii româneşti au loc schimbări uluitoare, şcoala e datoare mai mult ca oricînd să acorde o atenţie sporită limbajului şi să ofere, să impună modele cît mai bune, mai funcţionale noilor generaţii. În acest context, profesorul,devenit un model de exprimare în limba literară – trebuie să fie în permanenţă atent la propria exprimare, la corectitudinea lingvistică a tuturor materialelor prezentate şi, în general, la folosirea oricărui prilej de corectare a unei greşeli.

          Viaţa de elev trebuie considerată în integralitatea ei, dar analizată secvenţial; e vorba de o vîrstă cu evoluţiile şi regulile ei oarecum instituite. Deşi elevii conştientizează importanţa unei exprimări corecte, îngrijite, limbajul lor cotidian este departe de a fi aşa. Influenţat de o multitudine de factori, acesta este de multe ori prea „colorat”, prea „împestriţat” cu tot felul de cuvinte şi expresii care mai de care mai „haioase” şi mai pitoreşti. Dispunînd de o slabă capacitate de selecţie şi aflat la o adevărată răscruce de influenţe lingvistice, elevul trebuie să înveţe permanent să-şi controleze exprimarea, limbajul. Sala de clasă, curtea şi culoarele şcolii devin scena activităţilor cotidiene. Alfabetul emoţional adună prin empatie armonia dintre individ şi grup iar reglarea şi autoreglarea devin o lege obiectivă a grupului în care toleranţa e o regulă de aur. Cerinţele individului şi cerinţele grupului operează selectiv. Comunicarea devine esenţială şi se face atît prin mijloace verbale, în care acţiunile cognitive capătă o dinamică specială, cît şi prin mijloace nonverbale precum mimica, gestica, tonalitatea, limbajul trupului. Din această perspectivă, ora de limba şi literatura română trebuie reconsiderată la justa ei valoare, astfel încît să dobîndească noi valenţe. Lecţiile nu trebuie aşadar privite doar ca un mijloc de însuşire de noi cunoştinţe, ci şi ca un factor de bază în modelarea modului propriu de exprimare a elevilor.

          Influenţaţi puternic de toate aspectele mediului în care trăiesc, elevii preiau de la vorbitorii cu care intră în relaţie de comunicare – membrii familiei, rude, prieteni, colegi etc. – cuvinte pe care le înregistrează aproape automat, dar al căror sens nu îl înţeleg, din dorinţa de a sparge tiparele, de „a rupe gura” celor din jur. Aşadar, din dorinţa de a impresiona anturajul elevii recurg la folosirea unui limbaj „colorat”, „pestriţ”, fapt observabil mai ales în exprimarea lor din timpul pauzelor, din afara orelor de curs, în general nesupravegheată, liberă. Cauzele fenomenului sînt multiple: dezinteresul şi indiferenţa elevilor (din ce în ce mai evidente) faţă de valorile şcolii, atitudini care îşi au rădăcina în realităţile societăţii contemporane, mediocritatea, promovarea nonvalorilor, invazia comercialului în toate domeniile artisticului (film, carte, muzică), absenţa acţiunilor cu caracter cultural etc. Lipsa preocupării pentru cultură se observă şi în felul cum elevii privesc şi practică lectura; mulţi dintre ei preferă să-şi petreacă timpul liber – puţin, de altfel – în faţa televizorului sau a calculatorului, făcînd „mişto” cu colegii sau vorbind la telefon. Pe de altă parte, programul de şcoală solicitant, cerinţele tot mai numeroase şi mai complexe, stresul îşi pun amprenta asupra elevului, silit să-şi îndrepte atenţia mai mult asupra pregătirii zilnice pentru şcoală şi mai puţin asupra lecturii, factor fundamental în formarea unei culturi solide, a unui vocabular bogat şi nuanţat – condiţie în iniţierea şi realizarea cu uşurinţă a unei comunicări.

          Elevii nu cunosc sensul multor cuvinte preluate din limba engleză, aşa-numitele „anglicisme”, cuvinte care cîştigă din ce în ce mai mult teren în detrimentul cuvintelor româneşti, fiind frecvent utilizate în revistele şi programele radio – TV destinate tinerilor şi considerate de aceştia la modă (chiar realizatorii şi moderatorii de emisiuni pentru tineri promovează astfel de cuvinte şi expresii). Citind o revistă sau urmărind o emisiune de tineret, ai uneori impresia că parcurgi sau urmăreşti un text într-o limbă străină şi, pentru că nu înţelegi prea bine mesajul, simţi nevoia să consulţi un dicţionar. Concluzia este amară, dureroasă pentru că asistăm la o continuă alterare a limbii române, la o înlăturare a ei în favoarea altora. Cuvinte şi structuri întregi preluate din engleză sînt tot mai des utilizate de elevi, care le-au inclus în vocabularul lor activ; astfel, nu se mai spune: „Cum ţi-ai petrecut sfîrşitul de săptămînă?”, ci „Cum ţi-ai petrecut week-end-ul?”, cuvîntul „fan” 1-a înlocuit pe autohtonul „admirator”, „cool” pe „grozav”, „extraordinar”, „look” a luat locul cuvîntului „înfăţişare”, „imagine” etc. Ei nu ştiu ce înseamnă cuvinte / structuri precum: „talk-show” (preferat în loc de „masă rotundă”, structură considerată insuficient de cuprinzătoare pentru a reda complexitatea fenomenului) „summit”, „stuff”, „hold-up”, termeni frecvent întîlniţi în limbajul publicistic, în limbajul ştirilor radio – TV. Neavînd cunoştinţe foarte temeinice de limba engleză şi neputînd traduce exact aceste cuvinte în română, elevii nu pot înţelege clar şi complet ştirea, articolul, emisiunea, mesajul lor. Prezenţa acestor neologisme are, fără îndoială şi partea ei bună pentru că acestea redau realităţi noi; multe dintre ele însă nu fac altceva decît să înlocuiască termeni deja existenţi în limbă, în virtutea unei mode.

          Nu trebuie considerată greşeala orice încercare de înnoire a vocabularului, deoarece este ştiut faptul că limba, vocabularul şi sistemul de norme sînt într-o permanentă modificare datorată noilor realităţi ce se cer acoperite pentru a se realiza concordanţa dintre gîndire şi exprimare. Nu greşeşte acela care îşi diversifică exprimarea, cel care inovează, ci acela care preia fără discernămînt cuvinte pe care le întrebuinţează incorect din dorinţa de a epata anturajul sau din spirit de frondă.

          În plus, apare tentaţia folosirii termenilor argotici, preferaţi de generaţia tînără în exprimarea de zi cu zi pentru culoarea şi pitorescul lor: „mişto”, „naşpa”, „şmenar”, „nasol”, „tip”, „gagică” etc. Cuvintele şi expresiile argotice, periferice – existente într-un număr foarte mare şi într-o gamă foarte diversificată în vocabularul elevilor – nu fac altceva decît să degradeze, să altereze limba. Mai mult, utilizarea lor intensă conturează o anumită agresivitate (violenţă) verbală, vizibilă în conduita şi comportamentul elevilor. Strada e legată de timpul liber, de relaţia cu ceilalţi; intrapersonalul din casă se conjugă în acest caz cu interpersonalul din relaţia stradală. ABC-ul inteligenţei emoţionale adună prietenii conform unor preocupări comune, dar şi a unor defecte comune. De aceea apar multe grupuri cu un lider ce-şi „urlă” într-un limbaj suburban neputinţa, slăbiciunea, eşecul. Strada diferenţiază printr-o igienă socială pe frecventatorii ei avînd o funcţie autoreglatoare.

          Multe din aceste mostre de comportament verbal nu sînt considerate de elevi corecte, cuviincioase sau necesare, ci mai degrabă sînt privite ca un mijloc de a putea brava, de a epata sau chiar de a-şi demonstra originalitatea; nu trebuie uitat nici spiritul de frondă, specific vîrstei. Elevii sînt cei mai aspri judecători, dar ei nu au capacitatea de a discerne, de a selecta; de aceea, unii dintre ei acceptă cu destul de multă uşurinţă, ca pe ceva firesc, trivialităţile. Este adevărat că limba vorbită nu este atît de conformă normelor şi regulilor precum limba literară, dar nu avem voie să adoptăm o atitudine pasivă, de resemnare faţă de influenţele negative care transformă limba română într-un amalgam de cuvinte preluate fără discernămînt din limbile de circulaţie internaţională şi cuvinte periferice, vulgare.

          Cel mai mare pericol pentru exprimarea elevilor din clasele gimnaziale îl constituie preluarea masivă a cuvintelor şi expresiilor la modă şi antrenarea în comunicare a unor cuvinte rămase la nivelul neliterar al limbii, cuvinte utilizate de vorbitorii cu un grad de cultură foarte redus. Copiii trebuie lămuriţi că aceste cuvinte sau expresii la modă, deşi par a fi cunoscute, accesibile, interesante, le sînt doar nişte prieteni falşi, care ocupă un loc nemeritat în vocabularul lor. Ei trebuie să muncească mult pentru a putea jongla cu cuvintele, trebuie să înveţe sensurile denotative, conotative şi figurate ale acestora.

          Cultivarea vocabularului şi a comunicării presupune atît bogăţie lexicală, cît şi corectitudine în exprimare şi în construcţia gramaticală. De aceea, elevii trebuie să dobîndească deprinderea de a se exprima corect sub aspect gramatical. Numai însuşindu-şi în mod corect structura gramaticală a limbii elevul va dobîndi capacitatea de a se exprima închegat, de a putea transmite unele idei cît mai exact şi cu toată bogăţia de nuanţe şi corelaţii. Astfel, elevul va fi obişnuit să schimbe formele verbale după persoană, timp şi număr, să folosească în mod corect timpurile verbale cunoscute, să realizeze acordul adjectivelor cu cuvintele pe care le însoţesc şi să redea în vorbire anumite grade de comparaţie etc. Treptat, elevul va învăţa să construiască enunţuri dezvoltate, fraze, texte pe diferite teme.

          În întregul proces de cultivare a limbajului, atît în activităţile specifice, cît şi în alte împrejurări se urmăreşte:

  • formarea deprinderilor de exprimare corectă sub aspect fonetic, lexical, gramatical, de vorbire coerentă şi expresivă la elevi;
  • activizarea limbajului şi a gîndirii, însuşirea limbajului monologat şi dialogat, însuşirea simbolurilor verbale cu caracter generalizator, în funcţie de particularităţile de vîrstă, formarea deprinderii de exprimare ordonată a gîndurilor, ceea ce contribuie la pregătirea pentru activitatea lor instructiv-educativă viitoare.

          Un rol de o deosebită însemnătate îi revine profesorului de limbă română care, dincolo de influenţa mediului familial sau de cea a străzii, rămîne forţa de întărire mai puternică a exprimării elevilor săi reprezentînd modelul ce i se oferă elevului şi i se impune în acelaşi timp ca autoritate supremă. Comunicarea didactică trebuie privită mereu din prisma sensibilităţii elevilor iar actul predării – considerat ca un gest încărcat de semnificaţii fundamentale în formarea elevului ca bun vorbitor de limbă română. Prin lecţiile de limbă română se va dezvolta la elevi capacitatea de a percepe frumuseţea şi armonia limbii române, normele de comunicare orală, dialogată şi monologată, exprimarea nuanţată prin utilizarea unor expresii artistice, proverbe, zicători însuşite anterior.

          Şcoala este locul unde elevul, prin obiectivele bine propuse, prin conţinutul informaţional transmis, prin sistemul de atitudini şi valori predate / asimilate, prin natura relaţiilor elev – profesor şi elev – elev, devine o fiinţă de sine stătătoare, care învaţă să-şi cucerească propria independenţă şi autonomie în procesul complex de liberă exprimare, de autorealizare şi personalizare.

          Elevul este o fiinţă activă, polivalent dotată, aflată într-o permanentă schimbare, ce se produce treptat, în etape succesive. Pentru a-l putea influenţa pozitiv, profesorul trebuie să-1 cunoască şi să-1 „redescopere” mereu în dinamica „ipostazelor” mereu inedite ale individualităţii în devenire.

          Profesorul trebuie să abordeze sarcinile cultivării vocabularului, ale vorbirii elevilor într-o viziune interdisciplinară, să intuiască şi să valorifice la maximum fiecare posibilitate de cultivare a exprimării verbale şi scrise a elevilor în diferite împrejurări strîns legate de acţiunile acestora, să aibă în vedere vorbirea elevilor şi comunicarea dintre ei în timpul orelor dar şi în afara lor.

Prof. înv. primar Cotos Maria, Suceava

Abrudan, Viorica, Limbajul şi tulburările lui la şcolarul mic, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2010

Anca, Maria; Haţegan, Carolina, Terapia limbajului: o abordare interdisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008

Biletul

  • Biletul cuprinde un scurt mesaj scris, adresat unei persoane apropiate.
  • Biletul nu se trimite prin poştă.
  • El cuprinde: – data
  • formula de adresare
  • conţinutul
  • semnătura
  • Prin mesajul transmis: –  informăm
  • mulțumim
  • solicităm (cerem)
  • ne scuzăm

[1] Iorgu Iordan, Introducere în studiul limbilor romanice, Iaşi p. 410.