Ins, neam şi umanitate

Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Una fără alta nu pot exista. Insul se manifestă prin neam şi umanitatea tot prin neam. Insul afirmându-se pe sine trebuie să afirme, în acelaşi timp, umanitatea din sine. Aceasta e, totdeauna, determinată etnic. 

Rolul indispensabil şi, totodată, determinant în crearea şi potenţarea civilizaţiilor revine naţionalităţii. În acest sens, A.C. Cuza subliniază: “O naţie este totalitatea indivizilor de acelaşi sânge – care este, în cele mai multe cazuri, produsul unui amestec, ajuns la unitate deplină, după veacuri de încrucişări continue –, aşezaţi pe un pământ determinat, ca bază necesară a existenţei lor, având: aceleaşi interese prezente, aceleaşi aspiraţii de viitor, şi alcătuind, ca organism, aceeaşi putere, naţionalitatea creatoare a culturii umane, care nu este, dar, decât produsul ei variat”*.

De aceea, “întocmai precum sufletul omului este factorul hotărâtor al manifestărilor lui, tot aşa, şi sufletul naţiilor, care  este naţionalitatea, determină, în mod caracteristic pentru fiecare, în orice domeniu de activitate, manifestările ei”. (7 ibidem, pag. VII, VIII )

A şadar, “naţionalitatea este puterea creatoare a culturii umane; cultura putere creatoare a naţionalităţii”(ibidem, pag. VIII), iar “toate creaţiile artei, ca şi ale ştiinţei şi culturii în genere (adică ale civilizaţiei în multiplicitatea aspectelor sale n.n.) nu sunt decât produse originale ale unor naţii şi patrii deosebite (distincte n.n.)”(ibidem)

Prin urmare, în virtutea specificului său naţional, “fiecare popor prezintă o notă originală de cultură în sânul omenirei, adică faţă cu celelalte neamuri în care se desface (din care se compune n.n.) populaţia Pământului… Umanitatea nu-i decât naţiile privite în totalitatea lor, civilizaţia umană, cuprinsul civilizaţiilor naţionale”,(ibidem, p. 2) fiind evident că, “în sânul omenirii popoarele nu au fiinţă decât prin cultura lor deosebită (distinct individualizată n.n.) şi că, îndată ce copiază mecanic cultura altor neamuri, confundându-se cu dânsele, încetează să mai existe”(ibidem, p. 3).  Sau, alfel spus, sintetizează Emil Cioran: “O civilizaţie se dovedeşte fecundă în măsura în care îi incită pe ceilalţi s-o imite. Încetează să-i mai fascineze? Se va reduce la o masă de cioburi şi ruine”**.

De aceea, conchide A.C. Cuza: “Pământul e naţia (populaţia planetei este alcătuită din naţiuni n.n.); naţia, cultura umană; cultura, ideea; ideea, ceea ce nu cunoaştem, dar care domină în universul întreg: Dumnezeu. Aşadar: Naţiile sunt instrumente ale acestei divine puteri, prin naţii, şi pentru dânsele, ea îndeplinindu-şi scopurile ei pe Pământ, iar cea mai sfântă datorie a unui popor e să se păstreze în contra oricui (să se împotrivească oricărui atentat la individualitatea sa naţională n.n.), servind cu credinţă cultura umană, scopurile tainice, şi totuşi văzute, ale Dumnezeirii. Este o nebunie când unii îşi închipuie că naţiile s-ar putea desfiinţa, înlocuindu-se printr-o umanitate cosmopolită, amorfă. Aceasta nu ar fi alta decât nimicirea culturii umane, care nu există – şi nu a existat niciodată altfel – decât prin puterile creatoare ale diferitelor naţii”***.

 …”Ideea naţională – suspină Octavian Goga – e luntrea cu care plutim şi din care dorim să înregistrăm curentele mari de simţire universală”**** .

Astăzi, “mai mult ca oricând, românismul, dacă se sileşte (străduieşte n.n.) să ia măsuri pentru a nu fi înghiţit de valurile dimprejur, trebuie să înţeleagă acest adevăr”(ibidem ). Sau, în tălmăcirea lui Dumitru Stăniloae: “Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să  afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.

Neamul este matca ontologică în care î şi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei. Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ceea ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”*****

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ed TIBO, București 2008, p. 280-282