Casa părintească

Pe cărarea ce ducea spre ea,
mă aştepta măicuța mea!
Pe peretele de Paşti zugrăvit,
e osteneala mamei, ce a trudit!
Pe prispa lipită cu pământ,
e tot ce am, din neamul meu, mai sfânt…
Covor de verde țese primăvara,
peste amintirile cu vârf de iarbă crudă,
un bob de rouă se aşează peste ea,
acolo unde rădăcina nu e udă.
E Paştele grădina în lumină,
în țintirim tot dragoste împărtăşită,
un fir subțire de tămâie
urcă-n spirală dorul, din lumea neumbrită.
Cărare-mi fac, să păşească gândul,
mai iute ca vântul,
ce mireasma o poartă,
deschid încuietoarea din poartă
şi ajung la casa părintească… încă o dată!

  • Dumnezeu să-i odihnească în pace pe Tataie şi pe Cocon, şi pe toți părinții ce şi-au crescut cu trudă şi dragoste copiii, sub „Sfânt acoperământ”!

Lasă un răspuns

Alte articole