Un scenariu NOIR – o povestire satirică de Ion Popescu-Brădiceni –

Arme-Corvini1
  1. Am intrat într-un sat cu uliţele desfundate, roţile maşinii s-au împotmolit în noroi. Şi era într-o joi.

  Pe marginile lor arborii erau goi.  Urma să încerc un experiment îngrozitor. Tragicomic poate. Am scos lopata şi-am îndepărtat mocirla de pe drum. De pe coşurile cocioabelor ieşea ici-acolo câte un fum înecăcios. Am scos o valiză-diplomat şi-am lăsat-o la o intersecţie. Erau în ea cărţi, bani, manuscrise rare, condeie, carduri, o brăţară de aur, un inel cu briliant… M-am îndepărtat preţ de un minut-două. O familie – soţ, soţie (şi trei copii) – s-au oprit în loc, s-au uitat în jur şi crezându-se nevăzuţi şi-au însuşit ispititorul obiect (posibilă sursă de îmbogăţire, nu?). Calm, coborând din automobil, i-am strigat pe toţi cinci rugându-i să-mi înapoieze ceea ce desigur îmi aparţinea negreşit. Au tulit-o la fugă, le sfârâiau călcâiele, împroşcând în stânga şi-n dreapta bălţile răzleţe.

Nu i-am urmărit, era inutil, cătunul trebuia pedepsit crunt: să-mi aducă pe hoţi, altfel o să ucid toţi copiii. Mi-am chemat garda personală înarmată ca pentru represalii cumplite. Au invadat teritoriul. Dintr-o clădire au ieşit doi poliţişti ameţiţi. I-am silit să ia măsuri urgente. Mă priveau tâmp. Pe câmp se lăsaseră păsări ce aşteptau să devore cadavrele celor ce vor fi executaţi în faţa şcolii primare. Au fost găsite câteva zeci de puşti şi puştoaice. Au fost legate la ochi şi am ordonat să se întârzie o vreme după ultimatumul dat. Am răcnit însă prevăzător: „Dacă într-o oră nu mi se restituie, cu conţinutul intact, geanta-diplomat, toţi aceşti băieţi şi toate aceste fetiţe vor plăti cu vârf şi îndesat”. Stresat, primarul – un ins cu chelie, graseind libidinos – mi s-a înfipt în faţă. Parcă avea şi mustaţă pe oală, dar corpul îi suferea de o boală… incurabilă. Pielea avea culoarea plumbului. Poate, în athanorumul său, Hades va obţine în fine aurul, cu disperare râvnit, din carnea şi oasele ticălosului cu hoit putrefact.

  1. Am rămas de veghe. A trecut pe lângă mine o jumătate de om pe un cărucior de invalid. Se prelingea ca o umbră pe lângă zidul unei biserici. Între timp, gardienii mei în verde – un soi de „legionari” reconvertiţi – umpluseră piaţa în case se edificase (tot prin osârdia unui dascăl „legionar”) şcoala pentru clasele 0 – IV cu băieţei drăgălaşi şi frumuşele fetiţe, fragede ca fragile vara.

Biserica, pe lângă care nenorocitul ce-şi pierduse picioarele pe undeva prin Orient – graţie unui terorist arab – se strecura îngândurat – ca de un iminent suicid, trona impetuoasă sub cer. Lăcaşul avea acoperişul ocupat până la saţietate de corbi şi vulturi şi ciori sidefii, croncănind sinistru. Ca atunci când pe Nistru românii din Basarabia erau mitraliaţi de sovieticii soldaţi cu creierii îmbâcsiţi de votcă rusească.

Cătunul urma să fie îngropat de întuneric într-o linişte mormântală, oarecum oripilantă. De pe o pantă a dealului, scăldată de luna plină, se furişau spre incinta inevitabilului masacru, ce avea a fi sancţionat de către onuişti şi tot felul de convenţionişti evident falşi, perverşi şi profitori ordinari ai unui „kairotic” concurs de împrejurări, nişte umbre.

Trecuseră nu o oră ci vreo douăsprezece când am poruncit să fie executate primele zece suflete. Lupii începuseră a urla în imensul codru de dincolo de lizieră. Cadavrele au fost strânse, puse în saci de plastic şi depuse într-o groapă comună, spre a fi finalmente, incinerate. Fiinţele lor se vor transforma în îngeri (izbăvitori, să zicem, ai groaznicelor fărădelegi comise de puternicii zilei)?! Aşa au afirmat unii filosofi-metafizicieni. Io mi-s mai sceptic, pentru că încă n-am văzut vreun înger (transaparent?). Ce vreţi, ticălos ori nu, aşa sunt (agent al Răului Absolut?). savant transdisciplinar, probabil avatar al lui Toma Necredinciosul?

  1. Dar după primul val secerat de pistoalele date pe foc automat, dinspre negura satului a ţâşnit înarmaţi cu furci, topoare, securi, sape, răngi, satâre, berde, bâte, târnăcoape, lopeţi, cuţitoaie, secere, coase etc. o droaie de cetăţeni pe care hoţii genţii-diplomat îi asmuţiseră asupră-mi. Curat manipulare, nu? Se lăsaseră instigaţi împotriva adevărului gol-goluţ, care desigur lor li se păruse neverosimil. „Cum adică să fi furat vecinul lor o geantă-diplomat? Şi, dacă cumva chiar o luase, cine şi de ce s-o fi lăsat la răspântie? Ce voise Acela să arate? Că oricare dintre ei ar fi semănând cu hoţul? Deci revolta li se părea justificată! Ia să-i lase Străinul cel bogat în pace! Dacă are avere să le-o împartă lor, autenticii robi ai pământului întrucât Domniilor parveniseră fraudulos, furaseră inteligent prin tot soiul de „inginerii financiare” etc.”

I-am barat mulţimii înfuriată înaintarea cu o duzină de tanchete. I-a îngheţat sângele în vine. Cu ochii holbaţi, sătenii au înţepenit uluiţi de cutezanţa mea infrenabilă. Le-am răcnit ca să m-audă dracului: „Împrăştiaţi-vă pe la bârlogurile voastre, altfel…” N-am mai terminat fraza căci au şters-o ca şi cum nici n-ar fi fost acolo, îngroziţi de încrâncenata ură şi dorinţă de răzbunare. Sesizaseră că s-ar fi putut întâmpla ceva ireparabil. Liderul lor, ad-hoc, le-a murmurat: „S-o lăsăm pe altădată! Să trec pe la amărâtul acela să-i cer geanta-diplomat. Dă-l în mă-sa că-i fiu de curvă! Din neam prost. Să restituie „marfa”, futu-i mama lui de «impotent social»! Că ne-a băgat în rahat! Până mâine dimineaţă nebunul acesta ne lichidează pe toţi!”

Abia spre zori, s-a întors liderul „răsculaţilor”. Mi-a înmânat geanta-diplomat mut şi îndârjit. Nu i-am mulţumit. Mi-am retras forţele desfăşurate frontal, m-am cuibărit în limuzina-mi luxoasă şi-am dispărut brusc din peisaj. Am mai apucat să aud o imputaţie a liderului de conjunctură: „Dar cu mine cum rămâne?” Am ridicat din umeri, zâmbind pervers.

de Ion Popescu-Brădiceni

10 decembrie 2017

Lasă un răspuns